26.02

Dacă am zâmbit azi cu gura până la urechi și cu lacrimi în ochi între atâția quebecoși, chinezi, ruși și ahrabi e pentru întâlnirea cu Andy Warhol *heart*. The pope of pop art. O bucată din lucrarea mea de licență, săptămâni de citit literatură de specialitate și de condensat informația cât mai savant în câteva pagini. Pop culture și pop art și postmodernism și wowww I really dig this stuff! Oare pe unde o fi lucrarea mea de licență? Deci da, mai bine de 15 ani mai târziu, când mă așteptam cel mai puțin sau nu mă așteptam deloc. Cutia cu supă era acolo, pe perete, veselă și superficială și eu în fața ei, ca un copil fericit în fața unei cutii cu bomboane. Sunt atât de multe amintiri de atunci și atât de mult timp a trecut că nu-mi vine să cred cum se întâmplă lucrurile. We will meet again.

Și apoi Vasarely, ce surpriză plăcută! Și instant flashback cu ziua aia memorabilă când ne-am trezit că noi în pauza de masă mergem la Muzeul de Artă să vedem niște op art, așa. Eu cu Georgi și Alex, the originals. And one of them is back there, on the wrong continent, how ironic... Și la întoarcere înghețată la cornet de la înghețătăria aia din Mihai Viteazu și omg omg I miss those times so much ... Is it July yet?

În rest... încerc, pe cuvânt că încerc să îmi placă aici. De fapt cred că îmi place, doar că e prea pustiu. Încerc să nu mă gândesc prea mult (deși damn you LinkedIn for reminding me! - sau aaaa abia acum am văzut, ai un tatuaj pe mână! e un arici, nu? vaai dar ce drăguț e! dar de ce tocmai un arici?). Back at it again with the online shopping spree. Gotta love my job. Though I never really left. Și cumva cred că aștept să revină #tempguy deși ayyy Dios mio! that is gonna suck ever more that it already does. And as fucked up as it might sound, I tend to think of him as my guardian angel. Though he's more like the devil. Oh well. Doesn't matter anyway.

So many reasons to smile... but really, is it July yet?

04.02

Arici...

Sunt zombie, cu ochii pe știrile de acasă. Fierbe țara, dar fierbe atât de frumos, cu demnitate și cu îndârjire. Sunt mândră de ai mei, aș vrea să fiu acolo, să îndurăm frigul și să ne strigăm revolta împreună ! Cumva mi-e cunoscută starea asta, am mai trecut prin ea acum 27 de ani dar atunci nu înțelegeam, eram prea mică - dar știam că era un moment de cotitură. Atunci era o revoluție eliberatoare, acum e o revoluție morală.

Ariciule... Urmăresc mai ales ce se întâmplă în Piața Victoriei. Și da, mă întreb mereu dacă ești și tu acolo, în mulțimea aia frumoasă. Cum mă întrebam de fiecare dată când ajungeam la București: ești aici? Oare l-ai dus și pe prichindel? Oare sunteți acolo toți trei? Oare am fi dat nas în nas în mulțime dacă aș fi acceptat oferta aia pentru București? Te-ai fi uitat la mine așa cum ai făcut-o atunci? Mi-ai fi spus din nou nu pot să cred că ești aici, lângă mine? Te cunosc, te știu, ești acolo. Te-aș săruta pe frunte și ți-aș spune că sunt mândră și de tine chiar dacă ești hater, că te iubesc și acum și n-am uitat deși încă doare al naibii, că înțeleg, că te înțeleg, că viața-i curvă, că îți mulțumesc că mi te-ai întâmplat, că iar te iubesc cum un hater iubește pe altul, că primesc lecții de la viață și de la oameni chiar și aici, că te visez nopțile chiar și când Alex 6 doarme lângă mine. Universul, ariciule... universul.

21.08

Cam totul se reduce la timp acum. Timpul ăla care a mai rămas. Care mi-a mai rămas. 24 de zile cu totul. Și multe boarfe de aranjat în bagaje.

Îmi tot repet, poate-poate îmi intră în cap, că asta e ce mi-am dorit, că m-am jurat că o să plec, că o să fie bine, că de asta am nevoie, că-s o norocoasă de am cerut și primit șansa asta să mă joc de-a phoenixul.

Dar e greu. E cumplit. Doare fiecare zi care se scurge. Și nu pot să nu mă gândesc cum viața ne dă șanse cu repetiție și noi nu știm ce să facem cu ele. Sau ne e frică. Sau preferăm să închidem ochii și să așteptăm să treacă. Șansele, viața.

E greu. Dar nu renunț. Nu de data asta.

Aștept un arici. A promis.

26.07

Airport goodbyes and time conversions. If only.

Not something to look forward to.

17.07

Cu nervii întinși la maxim, cu așa de mult dor, cu răni, cu pierderi grele. Cu spitale, cu avioane, cu responsabilități de om mare. Cu așteptarea asta care mă apasă. Cu timpul puțin care a mai rămas. Cu vina care tot crește în mine. Cu neputința ta de a face ceva, orice. Cu un univers care se încăpățânează să ne treacă prin lecții tot mai grele. Cu niște cuvinte pe care le-am scos din mine cu forța. Pentru că trebuia. Cu lumea care s-a prăbușit peste mine când te-am auzit plângând la telefon. Eu nu sunt așa, nu sunt un șarlatan, nu am vrut să se întâmple așa, nu am vrut să te trec prin asta. Cu mine, îngenuncheată pe mocheta corporației, plângând sec, spunându-ți că o să fie bine, o să fie bine, trebuie să fie bine. Desi nu prea știu cum. 

Mda, cam așa se întâmplă.

Eu tot te iubesc, Vericiule.

14.07

Mi-a rămas un arici mai sus de încheietură. Să pot să-l văd oricând, să mă gândesc la el de tot atâtea ori, să-l mângâi ca atunci când, și apoi să închid ochii și să stau puțin așa, închisă în mine, să aștept să treacă. Greu.

Gândurile. Oprește-le, dacă poți.

You have to fall. When you fall, someone may raise you or walk over you. The experience is beautiful because you fell. Not because they raised you, not because they walked over you – you actually had the sense of abandon in you to fall. 

Timpul. 63 de zile. Două luni și o zi până când zbor sau reset sau moarte sau trecere sau cine mai știe... Nu, nu sunt pregătită. Deci habar n-am ce fac.

20.05

Cât încă mai sunt aici.

*

Știi de Ciopârțilă? Chiar știi?

*

Fiecare la corporația lui, noroc cu tehnologia. Încă îți tremură vocea când vorbești cu mine, știi? Dar cred că tremur și eu pe dinăuntru. Hai să găsim soluții. Hai să. 

*

Cartea pentru ariciul cel mic. Mulțumesc că mă lași să fac asta.

19.05

Mets-toi en quête du miraculeux ♡

*

Ce încâlceală, câtă iubire, ce păcat.

18.05

tattoo sub piele

e exact așa. fiecare cuvânt. arici. tu pentru mine, eu pentru tine. 

26.04

Câteodată, câteodată, și și și ...

25.04

Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie. 

Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva. 

Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.

Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.

28.03

Răbdare și tutun. Tantrums and rapture.

Mă tot uit la biletele de avion, le mai verific o dată și încă o dată, le pipăi, le scap din mână, le adun de pe jos și le mai verific o dată. Sunt biletele spre atunci când a fost frumos dar nu ne-am priceput și nici curaj n-a fost. Spre povestea de acum, cu final rapid și atât de previzibil. Acolo e nebunia mea, o să ne amintim de zilele alea și la 90 de ani. E cale de întors, sigur că e, dar cine ar vrea să se întoarcă din drumul ăsta? Doar și iresponsabilii sunt oameni, nu?

Apoi back to reality, biletul de avion fără dată de întoarcere, sortat-împărțit-împachetat boarfele de trebuință, făcut pace cu mine și probabil eșuat la asta, tras aer în piept și început viață nouă în țară nouă cu oameni noi și planuri noi. Eu singură. A doua jumătate din viață. 

Uneori filmele se întâmplă. Sau măcar câteva scene. Mda. Păcat.

15.03

La di da!

Chaos, chaos, but always trust your phoenix.

Și? Când pleci? Ochii mari și pulsul crește, nu știu ce răspuns să dau. Adică știu răspunsul, doar că mi-e frică să-l vorbesc, să spun cuvintele, să le aud cum se rostogolesc în aer. Se comprimă timpul, e tot mai mic și mai puțin. Și mai fioros. Nu am planificat nimic, pentru că acum nu știu ce și nu știu unde să planific. Dar îmi tot spun că mai este timp. Până când n-o să mai fie.

Și povestea asta, care se întâmplă și e tot mai reală, mai aproape. Mai frumoasă. mai picată din cer. Aham, trust your phoenix. Then run. Hai odată, aprilie!

21.02

Nod în gât. Cum se întâmplă viața asta... fix pe dos.

Uneori, ca în zilele astea, îmi aduc aminte cine am fost și cum era.

Îmi făceam temele la fizică ascultând Vivaldi sau Metallica până noaptea târziu. Îmi făceam planuri despre cum va fi când va fi. Și urma să fie perfect, cu omul meu perfect. Uite că nu e.

Vin peste mine povești cu arici, cu omul meu perfect, cu mine mereu imperfectă și mereu în panică, cu fricile noastre nespuse, cu distanța, apoi cu atâtea drumuri de București și de Cluj de-a lungul anilor fără ca vreunul din noi să fi știut sau să fi spus ceva... Și acum asta. Acum știu, abia acum știu ce ar fi trebuit să știu. Deși îl văd fericit și împlinit, așa cum merită să fie.

"și da, cumva în situația în care sunt, și mai matur cu 10 ani, încă cumva pot să zic că ceva din mine încă te iubește :)

și mi-ar fi plăcut să îți zic naibii astea face to face

da mama mă-sii"

Bun. Și cum faci să îi spui că pleci... fără să te rupi în bucăți mii și mii? La-di-da.

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?