05.06

Mda, deci io am o chestie cu mâncarea indiană, am zile în care I’m craving mâncare indiană da’ mi-e și lene, și mereu lenea învinge. Dar mai am și zile în care I’m craving mâncare indiană și nu mi-e lene, așa că mâncarea învinge și mă apuc de gătit. Ieri a fost una din zilele alea, m-a apucat hărnicia și m-am pus pe treabă. Și cum indieneam eu așa de zor mi-am adus aminte de cea mai, cea mai bună mâncare indiană pe care am mâncat-o. La New York. Și automat m-a dus gândul la Felipe și la niște lucruri pe care mi le-a spus atunci, and how he made me feel human again. And important. Even for a little while. Chestie care mai departe mi-a adus aminte cum Chris îmi tot zicea așa randomly în ședințe Thanks for all the good work you’re doing for us, you’re very important! De mă lăsa așa cu un zâmbet tâmp pe față. Aproape să-l cred.

Și m-am gândit apoi cu câtă bucurie am revăzut orașul ăla a doua oară. Ba nu, fericire. Pentru că am fost de-a dreptul fericită să fiu exact în același loc după mai bine de doi ani. Fe-ri-ci-tă, cu lacrimi în ochi.De data asta cu mintea mai liberă, mai sigură pe mine și cu un tatuaj în plus. Cu fruntea sus. Fearless. Știu că o să fie bine, doar e nevoie de un pic de timp să se așeze lucrurile. Daaaaa, e frumos la New York în luna mai. Am tot vrut să-mi scriu despre asta, să nu uit. Și cred că o să fie la fel de frumos și data viitoare, în octombrie. Numai să-mi aduc aminte să am o zi întreagă doar pentru mine. E fain să revezi locuri cu care rezonezi, să revii la ele. Până și apartamentul ăla mi-e drag, de parcă era casa mea. Și e fain să lucrezi cu oameni care te cunosc, ba și cu cei care-s prea noi să te cunoască dar care au auzit deja multe despre tine în lunile cât ai lipsit din peisaj. E bine, e reconfortant cumva. Even the awkward moments, și alea-s reconfortante. Uhm... I think that’s my desk. Și Chris—care de fapt e Christopher și nu Christian așa cum credeam eu—pe care l-am intimidat de mi-e și milă de el. Și stai și explică-i că așa sunt eu, mai sucită, mai introvertită, am un umor ciudat și să aibă răbdare cu mine că io încă mă adaptez, vorba aia, I’m new here, și uneori mă simt ca o extraterestră și dacă vrea să mă ajute cu ceva, păi să facă bine să just be there for me. Prin urmare mă sună aproape în fiecare zi să vadă dacă mai trăiesc și dacă mai ninge în Canada, hahaha. And every conversation is awkward AF. Oh well. Revenind. Zile de NY cu 35 de grade (Hello, summer! You have been missed!) începute dimineața devreme și foarte superficial cu cafea de la Starbucks și kilometri întregi seara și noaptea, pe jos, tot descoperind câte un colț de Manhattan. Flatiron Building de data asta. În toată splendoarea ei. Și Chrysler Building, the pretty pretty one de care nu mă mai satur. Mai vreau, o să mai fie.

Dar până atunci un pic de Cluj și apoi un pic de Denver. Yay. Ironia sorții sau cum s-o numi. Sau perfect timing. Parcă nu pot să cred că peste o lună și un pic o să merg la Cluj. Deși biletele alea le-am cumpărat chiar atunci, adică mi le-a cumpărat S. ca un bun și vechi prieten care este, iar biletele de avion le am încă din aprilie. Parcă nu procesez informația. Mecanisme de apărare, desigur. Sau poate nu mai vreau să trec prin ce am trecut când am ajuns aici. Sau niște denial, habar n-am. Oh well. I’ll deal with that later.

Apropierea de Dorsa, care e un om extraordinar de inteligent și de fain. Și un pic speriat. Încă mă surprinde cât de multe avem în comun, cât de apropiate sunt culturile noastre deși-s atâââât diferite. Discuții care curg lin, plimbări și cafenele. Tourist in my own city, cam așa ceva. Starting to mix in. Poate de asta aveam nevoie, în loc să fiu pe picior de plecare mereu, mai bine să-mi dau o șansă aici. O vreme. Ziceam că eu plec, eu nu rămân aici, că nu mă regăsesc aici, dar tot cumpăr chestii pentru casă. Ba chiar mi-am instalat și minunatul de AC, nu știu exact de ce. Cred că inconștient vreau liniște și stabilitate. Sau mă ajută să nu mă mai gândesc la toate prin câte am trecut.

Dolce far niente-ing.

Give yourself a break.

True story.