05.03

Eu n-am știut, nu mi-am imaginat. N-am sperat.

Dar am vorbit. Am răspuns la o întrebare adresată din politețe. Am spus câteva cuvinte pe care nu le gândisem dinainte. Parcă le-am văzut cum și-au făcut loc să iasă din mine cu mirare, ca niște fluturi jucăuși, între un fum de țigară și o gură de cafea. Și am simțit cum totul începe să se schimbe exact atunci, exact în secundele alea.

Fericire. Bunătate. Recunoștință. Bucurie, atât de multă bucurie... Kicsike. Luminuțurușuri. Fericire!

05.06

Mda, deci io am o chestie cu mâncarea indiană, am zile în care I’m craving mâncare indiană da’ mi-e și lene, și mereu lenea învinge. Dar mai am și zile în care I’m craving mâncare indiană și nu mi-e lene, așa că mâncarea învinge și mă apuc de gătit. Ieri a fost una din zilele alea, m-a apucat hărnicia și m-am pus pe treabă. Și cum indieneam eu așa de zor mi-am adus aminte de cea mai, cea mai bună mâncare indiană pe care am mâncat-o. La New York. Și automat m-a dus gândul la Felipe și la niște lucruri pe care mi le-a spus atunci, and how he made me feel human again. And important. Even for a little while. Chestie care mai departe mi-a adus aminte cum Chris îmi tot zicea așa randomly în ședințe Thanks for all the good work you’re doing for us, you’re very important! De mă lăsa așa cu un zâmbet tâmp pe față. Aproape să-l cred.

Și m-am gândit apoi cu câtă bucurie am revăzut orașul ăla a doua oară. Ba nu, fericire. Pentru că am fost de-a dreptul fericită să fiu exact în același loc după mai bine de doi ani. Fe-ri-ci-tă, cu lacrimi în ochi.De data asta cu mintea mai liberă, mai sigură pe mine și cu un tatuaj în plus. Cu fruntea sus. Fearless. Știu că o să fie bine, doar e nevoie de un pic de timp să se așeze lucrurile. Daaaaa, e frumos la New York în luna mai. Am tot vrut să-mi scriu despre asta, să nu uit. Și cred că o să fie la fel de frumos și data viitoare, în octombrie. Numai să-mi aduc aminte să am o zi întreagă doar pentru mine. E fain să revezi locuri cu care rezonezi, să revii la ele. Până și apartamentul ăla mi-e drag, de parcă era casa mea. Și e fain să lucrezi cu oameni care te cunosc, ba și cu cei care-s prea noi să te cunoască dar care au auzit deja multe despre tine în lunile cât ai lipsit din peisaj. E bine, e reconfortant cumva. Even the awkward moments, și alea-s reconfortante. Uhm... I think that’s my desk. Și Chris—care de fapt e Christopher și nu Christian așa cum credeam eu—pe care l-am intimidat de mi-e și milă de el. Și stai și explică-i că așa sunt eu, mai sucită, mai introvertită, am un umor ciudat și să aibă răbdare cu mine că io încă mă adaptez, vorba aia, I’m new here, și uneori mă simt ca o extraterestră și dacă vrea să mă ajute cu ceva, păi să facă bine să just be there for me. Prin urmare mă sună aproape în fiecare zi să vadă dacă mai trăiesc și dacă mai ninge în Canada, hahaha. And every conversation is awkward AF. Oh well. Revenind. Zile de NY cu 35 de grade (Hello, summer! You have been missed!) începute dimineața devreme și foarte superficial cu cafea de la Starbucks și kilometri întregi seara și noaptea, pe jos, tot descoperind câte un colț de Manhattan. Flatiron Building de data asta. În toată splendoarea ei. Și Chrysler Building, the pretty pretty one de care nu mă mai satur. Mai vreau, o să mai fie.

Dar până atunci un pic de Cluj și apoi un pic de Denver. Yay. Ironia sorții sau cum s-o numi. Sau perfect timing. Parcă nu pot să cred că peste o lună și un pic o să merg la Cluj. Deși biletele alea le-am cumpărat chiar atunci, adică mi le-a cumpărat S. ca un bun și vechi prieten care este, iar biletele de avion le am încă din aprilie. Parcă nu procesez informația. Mecanisme de apărare, desigur. Sau poate nu mai vreau să trec prin ce am trecut când am ajuns aici. Sau niște denial, habar n-am. Oh well. I’ll deal with that later.

Apropierea de Dorsa, care e un om extraordinar de inteligent și de fain. Și un pic speriat. Încă mă surprinde cât de multe avem în comun, cât de apropiate sunt culturile noastre deși-s atâââât diferite. Discuții care curg lin, plimbări și cafenele. Tourist in my own city, cam așa ceva. Starting to mix in. Poate de asta aveam nevoie, în loc să fiu pe picior de plecare mereu, mai bine să-mi dau o șansă aici. O vreme. Ziceam că eu plec, eu nu rămân aici, că nu mă regăsesc aici, dar tot cumpăr chestii pentru casă. Ba chiar mi-am instalat și minunatul de AC, nu știu exact de ce. Cred că inconștient vreau liniște și stabilitate. Sau mă ajută să nu mă mai gândesc la toate prin câte am trecut.

Dolce far niente-ing.

Give yourself a break.

True story.

13.05.

-          Plimbarea de săptămâna trecută prin Old Port. Ba nu, ziua aia întreagă cu în sfârșit e soare și cald în țara astaaaa! Și apoi telefonul neplanificat și plimbarea neplanificată. Și mersul egal. Și două ore fără să ne certăm, new personal record. Chelnerul și terasa-restaurant înconjurată în plastic.

-          Prima dată când nu am mai purtat cizme și haine groase anul ăsta. Apoi inundațiile și parcă niște fulgi de zăpadă. Frumos. Keeps you on your toes.

-          Plâng pe unde apuc, când mi se face să plâng. În metrou, pe stradă, în baie, la bancă, în avion, in față la WeWork sau la telefon cu big boss. Plâng pentru că mi-e dor și pentru că-s singură.

-          Totuși, nu uit să fiu recunoscătoare. Știe DD pentru ce, pentru cine, pentru cum. Doar că mă smiorcăi, mi-e greu.

-          The sinner in me.

-          Un fel de cordon ombilical, bine că nu l-am tăiat, bine că nu m-am desprins de nava mamă. Sau că nu mi-a dat ea drumul.

-          Biroul pe care l-am asamblat eu singură la un 11 noaptea. Dar ce birou frumos...

-          Are you a Christopher or a Christian?

-          Dormitorul meu alb, nedorit de alb și de liniștitor. Ridicol și atât de frumos în același timp... Cu luminițele de pe perete, la care recunosc că am visat mult timp. Mulțumesc, Amazon.

-          Make my bed.

-          Liniștea prea multă.

-          Frigul. Vântul pe care nu-l suport, soarele prea puternic atunci când e.

-          The fear of missing out.

-          Îți place orașul ăsta? Hai să ne mutăm în Toronto. Ridic sprânceana a neîncredere și apoi râdem ca tâmpiții. Nu există loc de verbe la plural. It is what it is.

-          Plimbarea prin Gastown, care mi-a adus aminte de Londra, care mi-a adus aminte de... Exact la un an distanță. Cicatrici peste alte cicatrici.

-          You just don’t care, Vera! You have a long history of not caring! M-au durut cuvintele astea. Sigur, ne-am îmbrățișat apoi și am stat amândouă pe bordura aia și am scos din noi toate frustrările și presiunile de nou imigrant în țara asta. Dar cuvintele alea au rămas în mine și mă dor și acum.

-          Cafea decaf. Ce-am ajuns...

-          Do you want to have the call today? Do you need to talk to a person? I heart Juji.

-          Nenea chinez de la depanneur. Mi-a făcut comandă specială de Dunhill. Prea tari. Eu prea delicată. Am cumpărat totuși un pachet, îl am și acum. Nenea chinez e my bff, îmi place cum se luminează tot când mă vede că intru în magazin și parcă zâmbește cu ochii ăia mici și prietenoși.

-          Veverițe, multe veverițe.

-          S care mă verifică aproape în fiecare zi. O supriză plăcută. Pinky power!

-          On ne se voit jamais! Tanti asta îmi aduce aminte de mama, e la fel de pitică și de autoritară.

-          Nu stau mult, am venit doar să te văd, să mă asigur că ești bine. De fapt ai venit pentru chec și afine la 12 noaptea. De data asta.

-          Again, the fear of missing out. All day, every day.

-          The Office și apoi The Mindy Project. Și Jamie, oh my my...

-          BonjourHi! Deja m-am obișnuit. Eu engleză, ei quebecoasă. Merci! Bye!

-          Morcovi.

-          Depresie, o simt.

-          Un laptop. Două monitoare. Un telefon.

-          Last night in Bucharest.

-          Tu de fapt de ce ai plecat? Nu știu. Nu mai știu. Nu ar fi trebuit să plec. Dar nici să rămân.

26.02

Dacă am zâmbit azi cu gura până la urechi și cu lacrimi în ochi între atâția quebecoși, chinezi, ruși și ahrabi e pentru întâlnirea cu Andy Warhol *heart*. The pope of pop art. O bucată din lucrarea mea de licență, săptămâni de citit literatură de specialitate și de condensat informația cât mai savant în câteva pagini. Pop culture și pop art și postmodernism și wowww I really dig this stuff! Oare pe unde o fi lucrarea mea de licență? Deci da, mai bine de 15 ani mai târziu, când mă așteptam cel mai puțin sau nu mă așteptam deloc. Cutia cu supă era acolo, pe perete, veselă și superficială și eu în fața ei, ca un copil fericit în fața unei cutii cu bomboane. Sunt atât de multe amintiri de atunci și atât de mult timp a trecut că nu-mi vine să cred cum se întâmplă lucrurile. We will meet again.

Și apoi Vasarely, ce surpriză plăcută! Și instant flashback cu ziua aia memorabilă când ne-am trezit că noi în pauza de masă mergem la Muzeul de Artă să vedem niște op art, așa. Eu cu Georgi și Alex, the originals. And one of them is back there, on the wrong continent, how ironic... Și la întoarcere înghețată la cornet de la înghețătăria aia din Mihai Viteazu și omg omg I miss those times so much ... Is it July yet?

În rest... încerc, pe cuvânt că încerc să îmi placă aici. De fapt cred că îmi place, doar că e prea pustiu. Încerc să nu mă gândesc prea mult (deși damn you LinkedIn for reminding me! - sau aaaa abia acum am văzut, ai un tatuaj pe mână! e un arici, nu? vaai dar ce drăguț e! dar de ce tocmai un arici?). Back at it again with the online shopping spree. Gotta love my job. Though I never really left. Și cumva cred că aștept să revină #tempguy deși ayyy Dios mio! that is gonna suck ever more that it already does. And as fucked up as it might sound, I tend to think of him as my guardian angel. Though he's more like the devil. Oh well. Doesn't matter anyway.

So many reasons to smile... but really, is it July yet?

04.02

Arici...

Sunt zombie, cu ochii pe știrile de acasă. Fierbe țara, dar fierbe atât de frumos, cu demnitate și cu îndârjire. Sunt mândră de ai mei, aș vrea să fiu acolo, să îndurăm frigul și să ne strigăm revolta împreună ! Cumva mi-e cunoscută starea asta, am mai trecut prin ea acum 27 de ani dar atunci nu înțelegeam, eram prea mică - dar știam că era un moment de cotitură. Atunci era o revoluție eliberatoare, acum e o revoluție morală.

Ariciule... Urmăresc mai ales ce se întâmplă în Piața Victoriei. Și da, mă întreb mereu dacă ești și tu acolo, în mulțimea aia frumoasă. Cum mă întrebam de fiecare dată când ajungeam la București: ești aici? Oare l-ai dus și pe prichindel? Oare sunteți acolo toți trei? Oare am fi dat nas în nas în mulțime dacă aș fi acceptat oferta aia pentru București? Te-ai fi uitat la mine așa cum ai făcut-o atunci? Mi-ai fi spus din nou nu pot să cred că ești aici, lângă mine? Te cunosc, te știu, ești acolo. Te-aș săruta pe frunte și ți-aș spune că sunt mândră și de tine chiar dacă ești hater, că te iubesc și acum și n-am uitat deși încă doare al naibii, că înțeleg, că te înțeleg, că viața-i curvă, că îți mulțumesc că mi te-ai întâmplat, că iar te iubesc cum un hater iubește pe altul, că primesc lecții de la viață și de la oameni chiar și aici, că te visez nopțile chiar și când Alex 6 doarme lângă mine. Universul, ariciule... universul.

28.11

Nu scriu, pentru că mă doare. Sufletul, carnea pe mine, tot. Nu scriu, pentru că mi-e dor. De viața mea așa cum era, de sentimentul de siguranță și independență, de cerul de acasă și de mirosurile de acasă... deși nu am avut un acasă al meu. De el așa cum am crezut că era. De mine, așa cum îmi plăcea să fiu. Nu scriu, pentru că nu mai sunt eu.

Poate trebuie să mă repar înainte să mă întorc. Doar să nu fie prea târziu...

Cică baby steps, one day at a time, small goals și alte bullshituri din astea. Răbdare, dar eu nu mai am. Și nici timp. M-am trezit singură și a nimănui într-o țară de plastic. Dar asta mi-am dorit, nu? Oh well... I guess not. Cine zicea că sunt fearless leader sau femeia de fier?

Deci nu, deocamdată nu scriu despre experiența în Canada.

21.08

Cam totul se reduce la timp acum. Timpul ăla care a mai rămas. Care mi-a mai rămas. 24 de zile cu totul. Și multe boarfe de aranjat în bagaje.

Îmi tot repet, poate-poate îmi intră în cap, că asta e ce mi-am dorit, că m-am jurat că o să plec, că o să fie bine, că de asta am nevoie, că-s o norocoasă de am cerut și primit șansa asta să mă joc de-a phoenixul.

Dar e greu. E cumplit. Doare fiecare zi care se scurge. Și nu pot să nu mă gândesc cum viața ne dă șanse cu repetiție și noi nu știm ce să facem cu ele. Sau ne e frică. Sau preferăm să închidem ochii și să așteptăm să treacă. Șansele, viața.

E greu. Dar nu renunț. Nu de data asta.

Aștept un arici. A promis.

26.07

Airport goodbyes and time conversions. If only.

Not something to look forward to.

17.07

Cu nervii întinși la maxim, cu așa de mult dor, cu răni, cu pierderi grele. Cu spitale, cu avioane, cu responsabilități de om mare. Cu așteptarea asta care mă apasă. Cu timpul puțin care a mai rămas. Cu vina care tot crește în mine. Cu neputința ta de a face ceva, orice. Cu un univers care se încăpățânează să ne treacă prin lecții tot mai grele. Cu niște cuvinte pe care le-am scos din mine cu forța. Pentru că trebuia. Cu lumea care s-a prăbușit peste mine când te-am auzit plângând la telefon. Eu nu sunt așa, nu sunt un șarlatan, nu am vrut să se întâmple așa, nu am vrut să te trec prin asta. Cu mine, îngenuncheată pe mocheta corporației, plângând sec, spunându-ți că o să fie bine, o să fie bine, trebuie să fie bine. Desi nu prea știu cum. 

Mda, cam așa se întâmplă.

Eu tot te iubesc, Vericiule.

14.07

Mi-a rămas un arici mai sus de încheietură. Să pot să-l văd oricând, să mă gândesc la el de tot atâtea ori, să-l mângâi ca atunci când, și apoi să închid ochii și să stau puțin așa, închisă în mine, să aștept să treacă. Greu.

Gândurile. Oprește-le, dacă poți.

You have to fall. When you fall, someone may raise you or walk over you. The experience is beautiful because you fell. Not because they raised you, not because they walked over you – you actually had the sense of abandon in you to fall. 

Timpul. 63 de zile. Două luni și o zi până când zbor sau reset sau moarte sau trecere sau cine mai știe... Nu, nu sunt pregătită. Deci habar n-am ce fac.

20.05

Cât încă mai sunt aici.

*

Știi de Ciopârțilă? Chiar știi?

*

Fiecare la corporația lui, noroc cu tehnologia. Încă îți tremură vocea când vorbești cu mine, știi? Dar cred că tremur și eu pe dinăuntru. Hai să găsim soluții. Hai să. 

*

Cartea pentru ariciul cel mic. Mulțumesc că mă lași să fac asta.

19.05

Mets-toi en quête du miraculeux ♡

*

Ce încâlceală, câtă iubire, ce păcat.

18.05

tattoo sub piele

e exact așa. fiecare cuvânt. arici. tu pentru mine, eu pentru tine. 

16.05

Recunosc că nu te invidiez, n-aș vrea să fiu în locul tău. Și o să ai multe de învățat în perioada asta. Și de la alții, dar mai ales de la tine.

Și plângi ca proasta, dar nici tu nu știi exact de ce. Probabil de panică și de stres și de frica de necunoscut. Sau de frica de eșec. Sau de dorul cuiva. Sau un amestec de toate astea. Mulțumesc, M., că m-ai lăsat să plâng. Tu poți, tu ești capabilă, ai dovedit asta știi bine în ce condiții, o să te descurci! Nu-s de fier, ha ha, ce mișto crede lumea despre mine!

T - 120 și ceva de zile.
fearless my ass

10.05

Nothing happens unless first we dream.

♡

Să nu uiţi asta niciodată. Să visezi. Să-ţi doreşti. Şi să nu-ţi fie frică.

07.05

Să-ți aduci aminte când toate astea nu vor mai fi cu tine.

*

Ultima dată când ai auzit chitara aia, când ți-a vibrat fiecare celulă din corp, când ai trăit fiecare sunet din muzica asta bijuterie. Și saxofonul, ah!

*

Ce mă bucur că ai venit, e plin de prieteni aici!

*

Să știi că trăiesc concertul ăsta și pentru tine!

*

Mulțumesc, Ralu. Mulțumesc, Laci. Mulțumesc că m-ați "adoptat".



.

03.05

Momentul ăla când primeşti rezervarea şi îţi îngheaţă sângele şi lumea se opreşte în loc câteva secunde. Pentru că a rămas prea puţin timp. Pentru că ştii exact câte luni zile ore mai ai până o să moară o bucată din tine.

26.04

Câteodată, câteodată, și și și ...

25.04

Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie. 

Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva. 

Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.

Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.

28.03

Răbdare și tutun. Tantrums and rapture.

Mă tot uit la biletele de avion, le mai verific o dată și încă o dată, le pipăi, le scap din mână, le adun de pe jos și le mai verific o dată. Sunt biletele spre atunci când a fost frumos dar nu ne-am priceput și nici curaj n-a fost. Spre povestea de acum, cu final rapid și atât de previzibil. Acolo e nebunia mea, o să ne amintim de zilele alea și la 90 de ani. E cale de întors, sigur că e, dar cine ar vrea să se întoarcă din drumul ăsta? Doar și iresponsabilii sunt oameni, nu?

Apoi back to reality, biletul de avion fără dată de întoarcere, sortat-împărțit-împachetat boarfele de trebuință, făcut pace cu mine și probabil eșuat la asta, tras aer în piept și început viață nouă în țară nouă cu oameni noi și planuri noi. Eu singură. A doua jumătate din viață. 

Uneori filmele se întâmplă. Sau măcar câteva scene. Mda. Păcat.