I, hiatus.

Plânsul-râsul pe marginea unei ape ajută câteodată. Nu mult și nu în profunzime, dar ajută pentru o vreme măcar. Să stai acolo și să-ți numeri binele și răul, să vezi din care atârnă mai mult și cum a ajuns să fie așa. 

Eu sunt un om bun.

Dacă nu aș fi un om bun, nu s-ar agăța de fusta mea copii mai mari sau mai mici și nu mi-ar zâmbi cu toți dinții necrescuți. Și nici nu m-ar ruga, așa serioși și pitici și mucoși, să le pun plasture colorat pe julitura proaspăt căpătată. Și eu nu m-aș înduioșa. N-ar veni la mine cățeii altora, dând bucuroși din coadă și gata să-mi lingă picioarele și mâinile.

Eu sunt un om bun căruia i s-a întâmplat rău. 

Eu o să iubesc copiii altora, niciodată pe ai mei. Și cățeii altora. Și pe omul care nu e al meu, dar care e făcut pentru mine. 

Eu sunt un om bun, dar niciodată suficient de bun.