Măsor holul în linie dreaptă de la un perete la celălalt cu pași mici și
egali, nici mai repezi și nici mai lenți. Încerc să fac un calcul rapid în
minte în timp ce el îmi povestește
nimicuri comprimate în fraze scurte. Răspund la întrebări, sunt diplomată, nu torn acid, râd, întreb la
rândul meu aceleași nimicuri pentru că așa e politicos. Și mă mir cât de firesc
mi se pare totul și cât de aproape îmi sună vocea aia (între timp rezolv și
calculul, au trecut cinci ani sau poate au trecut doar patru, dar cu totul se
adună exact șapte). Printre toate
astea aud un mi-e dor de tine spus ca
pe o mântuire. Nu știu ce să spun. Și atunci râd iar. Dar conștientizez că
pentru un om care cu greu își verbalizează trăirile, ăsta trebuie să fi fost un
moment nu tocmai ușor. Mă opresc în fața oglinzii și rămân acolo minute întregi
studiindu-mi șoldurile și buzele. How
would you like me now? Îmi vorbește despre planuri de viitor, casă, copii
și o viață liniștită in the land of
plenty. Râd. Moderate degree of
awkwardness. Încerc să-mi amintesc ultima dată când eu și el. Eroare. Îmi vin în minte totuși câteva imagini aranjate alandala
în timp, uite că p-astea nu le-am uitat. Le iau pe toate cum vin, nu le
analizez, nu le judec, nu caut explicații. All
that has been done before. Poate, poate ar trebui să-i mulțumesc. La urma
urmei în orice rău există un bine. Și a trecut atât de mult timp încât îmi pare
că nu noi am trăit povestea aia ci cu
totul alți oameni, care nici măcar n-au existat.
No comments:
Post a Comment