Ce să fie furnicătura asta ne-mai-po-me-ni-tă
din suflet și din vârfurile degetelor? Oare am iertat omul care a trimis-o
către mine? Și cum anume și când s-a întâmplat? De-a lungul ultimilor ani, să
tot fie vreo trei-patru, de atunci am toooot iertat puțin câte puțin până am
ajuns aici? Ba fumând câte o țigară și blestemând împreună viața de corporație,
ba evitându-ne luni întregi pentru că ne era clar că nu avem ce să ne spunem,
ba eu așteptând un umăr din partea cealaltă ca de la un om care mă cunoaște
așaaaa de bine și știe precis ce și cum, ba tot eu fugind de umărul care...
Sau ne-am iertat pe rând pentru că la un moment dat ne-am adus aminte cum
era să:
avem șaișpe ani și no clue what to do about it except for making plans for
when we’re grown ups
ne facem cadouri de ziua mea și a ta, chestii-prostii-fleacuri dar tot mai
port inelul ăla pentru că-mi aduce aminte și tu te bucuri când îl vezi
ascultăm muzici dubioase ca să fim cool și dark și să ne integrăm în gașcă
evadăm în vacanțe în locul ăla care pe atunci era fain și cred că și acum
mai e deși tu zici că nu
râdem de pisicul tău sperios și tembel și-l ascultăm pe Lenny la tine pe
covor și ne imaginăm peste vreo zece ani lucrând la aceeași multinațională, ce fain sună multinațională!
Mda, mă bucură renunțarea asta la încrâncenare.
No comments:
Post a Comment