22.02

Record personal: plecat de la birou la 10 pm. Bun așa. Sclavie modernă. Bleacs. Să nu uit să mai șterg praful din când în când. 

10.02

Am tot vrut să scriu despre asta, ca să nu uit, ca să nu se piardă. Despre înduioșarea de-a valma cu nod în gât și cald și bine și siguranță și inimă topită și ochii închiși ca să nu plângi. Deși plângi, până la urmă. E când primești la birou o vedere de departe și pe spate e scris - și desenat pentru exemplificare - cel mai siropos gând, în cel mai pragmatic mod posibil. Când vezi HONY în pachet și imediat simți cum îți explodează sufletul de atâta drag și în momentul ăla știi că undeva s-au aliniat niște planete. Sau poate iar a căzut un fluture de plastic din cer. Când lângă HONY e un om de zăpadă care de fapt nu e om de zăpadă, ci e ciocolată, dar nici ciocolată nu e, ci e chiar esența ciocolatei. Când sună telefonul dimineața și asculți cu somn încă pe gene câteva secunde de clopoței  xilofon  vibrafon. Când știi că viscolește și e urât, dar undeva departe pare a fi un moment perfect pentru mers la cumpărat nimicuri chestii bune de pisicit. Când îți dai seama că te-a păcălit doar pentru că nu putea trece de încăpătânarea pe care ai luat-o în brațe. Când îi povestești despre ai tăi și cum a fost și are răbdare să te asculte. Ore întregi.

E ca un fel de fericire de care nu te poti bucura pe de-a-ntregul. Doar pe bucăți. Ieri o bucățică, azi încă una. Și poate, poate mâine încă puțin.