24.11

Obladi, oblada
Let us dare write better stories for ourselves.

21.11

Familia e atunci când

Omul care și-a vegheat ore întregi copilul mort pe marginea unui drum mai găsește putere să te sune, să te întrebe "tu ce mai faci, gândac? te așteptăm de sărbători pe la noi?"

Sau când îl suni pe Big Brother de ziua lui și să povestiți calm și pe îndelete despre cărți de colorat, ambreiaj, Ciopârțilă, emigrare, cavit, să faci cumva să scanezi pozele alea multe de când eram io mic și tu nu erai deloc și să mi le trimiți și mie sau poate le aduci cu tine când vii aici.

Sau când te "pupă mama". Sau când "crezi că poți să îmi trimiți rapid azi (!) cavită de la fabrica de cavită din România? aici s-a stricat fabrica".



Fericirea e atunci când

*Bruhahaha*



Realitatea te lovește atunci când

Îi urmărești mișcările rockstarului, te uiți fix în ochii lui când îți explică niște algoritmi pe care nu i-ai prea folosit cum trebuia și îți dai seama că ochii ăia care se fac mici când zâmbește nu se vor uita niciodată la tine. Niciodată. Pentru că de fapt nu ieși în evidență cu nimic, pentru că nu ești 90-60-90 și nu te îmbraci nici elegant și nici cool, nici extraordinar de frumoasă nu ești și nici măcar deșteaptă puțin peste medie si te mai și încrunți mereu și s-a adunat mult balast pe care îl cari după tine și habar n-ai cum să maschezi toate astea.



Frica de tine e atunci când

Ajungi de nerecunoscut, ajungi la limită și începi să ai tot felul de reacții dubioase care te sperie. Față de tine și față de alții.



Liniștea vine probabil atunci când

Știi că nu mai are rost să lupți, nici cu el, omul care, și nici cu tine. Când te uiți în urmă și vezi că adevărul a fost de fapt altul, mizeriile altora sunt prea multe și prea de neînțeles. Și atunci spui stop.

07.10.

Răzvan, om bun și frumos...

Se cuvine să te pup pe creștet și să te îmbrățișez ca atunci când eram copii și tu erai cât un pisoi slăbuț, eu cât o pisică grăsună, și amândoi eram nedespărțiți, mereu împreună, fascinați de același bunic și de același pârâu.

Se cuvine să-ți mulțumesc și apoi să te las să pleci.

Să-ți fie trecerea lină, om bun și frumos... ne vedem dincolo, curând, promit.

16.08

Despre cum se transformă situațiile, lucrurile, locurile, oamenii.

Pe când mă lamentam așa tacit că au uitat kebecii de mine (și tocmai după ce M. îmi ținuse o prelegere la el în birou, încheind apoteotic cu un oftat și un Tu nu trebuie să te bați cu toată lumea!), m-am trezit cu plicul. Fix după doi ani. Și așteptarea s-a transformat în panică-panică-panică.

Nerăbdarea s-a transformat în is it really happening? Știu că atunci nu-mi doream decât să fug.

Ba chiar și un David s-a transformat în altul. Și mă bucur de descoperirea asta târzie, pe care recunosc că am ocolit-o prea mult timp.

Biroul meu a devenit un soi de turn de control. Câteodată e fain. De multe ori simt că fac implozie.

Acasă a devenit un loc mai mare, dar străin, care nu miroase a mine și nu e impregnat cu amintiri.

Șatenul închis - trademark - a devenit o coamă arămie și sălbatică. La fel de greu de stăpânit, dar mai veselă parcă. M-am deschis iar.

Liniștea aia care a venit atât de greu și tot binele s-au transformat în furie. La fel și iubirea. Și nu au trecut decât câteva luni de când am deschis ușa în marțea aia care de fapt a fost o sâmbătă. 

23.07

Balayage. Sigur o să-mi pară rău după aia. Sau poate nu?

Mutaj. Oh boy, oh boy, parcă nu mai am stare!

Vizaj. Cu panicaj și beaucoup de înfuriaj. Oare și eu tot așa o să ajung?

Stresaj cu lacrimaj la cooperativă. Se reolvă o situație dar nu-i nimic, imediat găsim altceva de care să ne plângem și să bitchaj..

Clacaj.

Între timp viața continuă să fie în altă parte.

22.06

Oare într-o altă viaţă cum ar fi fost?

08.03

M-am uitat rapid în oglindă si m-am văzut frumoasă. De-adevăratelea. Parcă pentru prima dată după un infinit. Frumoasă. Cu cearcăne, e drept, dar cu sclipirea aia în ochi. Pentru că m-am văzut prin ochii lui, așa cred. Pentru că el, omul care, era chiar acolo. La îndemână. De atins și de pupat. De-adevăratelea. Pentru că azi l-am iubit și mai mult când l-am zărit în ceainărie, în vitrină, cufundat în cartea lui și într-o totală lipsă de armonie cu peisajul cu hipsteri din jur. Pentru că ieri au apărut două inimioare desenate în praful adunat pe un laptop vechi. Am crezut că nu le vezi. 

01.03

Mmmmdeci io când am început să emigrez de-adevăratelea (pentru că e o diferență de la wishing-ul din 2006/7 la doing-ul din 2013), tot procesul dura cam doi ani. Iaca imediat se fac doi ani și eu tot aici, ba chiar cică să mă aștept la încă pe atât și chiar mai mult. Oh well. Măcar pot să mă laud că mereu iau decizii foarte bune, dar absolut niciodată la momentul potrivit.

Între timp Hello, March!, ce mă bucur că ai revenit. Vorba aia, te-aștept ca și când. De exemplu ca și când peste câteva zile mi-ar suna la ușă el, omul care, și i-aș sări direct în brațe și l-aș smotoci și l-aș trosoni como Dios manda. 

Mai departe de atât mi-e și frică să mă gândesc. 

22.02

Record personal: plecat de la birou la 10 pm. Bun așa. Sclavie modernă. Bleacs. Să nu uit să mai șterg praful din când în când. 

10.02

Am tot vrut să scriu despre asta, ca să nu uit, ca să nu se piardă. Despre înduioșarea de-a valma cu nod în gât și cald și bine și siguranță și inimă topită și ochii închiși ca să nu plângi. Deși plângi, până la urmă. E când primești la birou o vedere de departe și pe spate e scris - și desenat pentru exemplificare - cel mai siropos gând, în cel mai pragmatic mod posibil. Când vezi HONY în pachet și imediat simți cum îți explodează sufletul de atâta drag și în momentul ăla știi că undeva s-au aliniat niște planete. Sau poate iar a căzut un fluture de plastic din cer. Când lângă HONY e un om de zăpadă care de fapt nu e om de zăpadă, ci e ciocolată, dar nici ciocolată nu e, ci e chiar esența ciocolatei. Când sună telefonul dimineața și asculți cu somn încă pe gene câteva secunde de clopoței  xilofon  vibrafon. Când știi că viscolește și e urât, dar undeva departe pare a fi un moment perfect pentru mers la cumpărat nimicuri chestii bune de pisicit. Când îți dai seama că te-a păcălit doar pentru că nu putea trece de încăpătânarea pe care ai luat-o în brațe. Când îi povestești despre ai tăi și cum a fost și are răbdare să te asculte. Ore întregi.

E ca un fel de fericire de care nu te poti bucura pe de-a-ntregul. Doar pe bucăți. Ieri o bucățică, azi încă una. Și poate, poate mâine încă puțin.