05.06

Mda, deci io am o chestie cu mâncarea indiană, am zile în care I’m craving mâncare indiană da’ mi-e și lene, și mereu lenea învinge. Dar mai am și zile în care I’m craving mâncare indiană și nu mi-e lene, așa că mâncarea învinge și mă apuc de gătit. Ieri a fost una din zilele alea, m-a apucat hărnicia și m-am pus pe treabă. Și cum indieneam eu așa de zor mi-am adus aminte de cea mai, cea mai bună mâncare indiană pe care am mâncat-o. La New York. Și automat m-a dus gândul la Felipe și la niște lucruri pe care mi le-a spus atunci, and how he made me feel human again. And important. Even for a little while. Chestie care mai departe mi-a adus aminte cum Chris îmi tot zicea așa randomly în ședințe Thanks for all the good work you’re doing for us, you’re very important! De mă lăsa așa cu un zâmbet tâmp pe față. Aproape să-l cred.

Și m-am gândit apoi cu câtă bucurie am revăzut orașul ăla a doua oară. Ba nu, fericire. Pentru că am fost de-a dreptul fericită să fiu exact în același loc după mai bine de doi ani. Fe-ri-ci-tă, cu lacrimi în ochi.De data asta cu mintea mai liberă, mai sigură pe mine și cu un tatuaj în plus. Cu fruntea sus. Fearless. Știu că o să fie bine, doar e nevoie de un pic de timp să se așeze lucrurile. Daaaaa, e frumos la New York în luna mai. Am tot vrut să-mi scriu despre asta, să nu uit. Și cred că o să fie la fel de frumos și data viitoare, în octombrie. Numai să-mi aduc aminte să am o zi întreagă doar pentru mine. E fain să revezi locuri cu care rezonezi, să revii la ele. Până și apartamentul ăla mi-e drag, de parcă era casa mea. Și e fain să lucrezi cu oameni care te cunosc, ba și cu cei care-s prea noi să te cunoască dar care au auzit deja multe despre tine în lunile cât ai lipsit din peisaj. E bine, e reconfortant cumva. Even the awkward moments, și alea-s reconfortante. Uhm... I think that’s my desk. Și Chris—care de fapt e Christopher și nu Christian așa cum credeam eu—pe care l-am intimidat de mi-e și milă de el. Și stai și explică-i că așa sunt eu, mai sucită, mai introvertită, am un umor ciudat și să aibă răbdare cu mine că io încă mă adaptez, vorba aia, I’m new here, și uneori mă simt ca o extraterestră și dacă vrea să mă ajute cu ceva, păi să facă bine să just be there for me. Prin urmare mă sună aproape în fiecare zi să vadă dacă mai trăiesc și dacă mai ninge în Canada, hahaha. And every conversation is awkward AF. Oh well. Revenind. Zile de NY cu 35 de grade (Hello, summer! You have been missed!) începute dimineața devreme și foarte superficial cu cafea de la Starbucks și kilometri întregi seara și noaptea, pe jos, tot descoperind câte un colț de Manhattan. Flatiron Building de data asta. În toată splendoarea ei. Și Chrysler Building, the pretty pretty one de care nu mă mai satur. Mai vreau, o să mai fie.

Dar până atunci un pic de Cluj și apoi un pic de Denver. Yay. Ironia sorții sau cum s-o numi. Sau perfect timing. Parcă nu pot să cred că peste o lună și un pic o să merg la Cluj. Deși biletele alea le-am cumpărat chiar atunci, adică mi le-a cumpărat S. ca un bun și vechi prieten care este, iar biletele de avion le am încă din aprilie. Parcă nu procesez informația. Mecanisme de apărare, desigur. Sau poate nu mai vreau să trec prin ce am trecut când am ajuns aici. Sau niște denial, habar n-am. Oh well. I’ll deal with that later.

Apropierea de Dorsa, care e un om extraordinar de inteligent și de fain. Și un pic speriat. Încă mă surprinde cât de multe avem în comun, cât de apropiate sunt culturile noastre deși-s atâââât diferite. Discuții care curg lin, plimbări și cafenele. Tourist in my own city, cam așa ceva. Starting to mix in. Poate de asta aveam nevoie, în loc să fiu pe picior de plecare mereu, mai bine să-mi dau o șansă aici. O vreme. Ziceam că eu plec, eu nu rămân aici, că nu mă regăsesc aici, dar tot cumpăr chestii pentru casă. Ba chiar mi-am instalat și minunatul de AC, nu știu exact de ce. Cred că inconștient vreau liniște și stabilitate. Sau mă ajută să nu mă mai gândesc la toate prin câte am trecut.

Dolce far niente-ing.

Give yourself a break.

True story.

26.02

Dacă am zâmbit azi cu gura până la urechi și cu lacrimi în ochi între atâția quebecoși, chinezi, ruși și ahrabi e pentru întâlnirea cu Andy Warhol *heart*. The pope of pop art. O bucată din lucrarea mea de licență, săptămâni de citit literatură de specialitate și de condensat informația cât mai savant în câteva pagini. Pop culture și pop art și postmodernism și wowww I really dig this stuff! Oare pe unde o fi lucrarea mea de licență? Deci da, mai bine de 15 ani mai târziu, când mă așteptam cel mai puțin sau nu mă așteptam deloc. Cutia cu supă era acolo, pe perete, veselă și superficială și eu în fața ei, ca un copil fericit în fața unei cutii cu bomboane. Sunt atât de multe amintiri de atunci și atât de mult timp a trecut că nu-mi vine să cred cum se întâmplă lucrurile. We will meet again.

Și apoi Vasarely, ce surpriză plăcută! Și instant flashback cu ziua aia memorabilă când ne-am trezit că noi în pauza de masă mergem la Muzeul de Artă să vedem niște op art, așa. Eu cu Georgi și Alex, the originals. And one of them is back there, on the wrong continent, how ironic... Și la întoarcere înghețată la cornet de la înghețătăria aia din Mihai Viteazu și omg omg I miss those times so much ... Is it July yet?

În rest... încerc, pe cuvânt că încerc să îmi placă aici. De fapt cred că îmi place, doar că e prea pustiu. Încerc să nu mă gândesc prea mult (deși damn you LinkedIn for reminding me! - sau aaaa abia acum am văzut, ai un tatuaj pe mână! e un arici, nu? vaai dar ce drăguț e! dar de ce tocmai un arici?). Back at it again with the online shopping spree. Gotta love my job. Though I never really left. Și cumva cred că aștept să revină #tempguy deși ayyy Dios mio! that is gonna suck ever more that it already does. And as fucked up as it might sound, I tend to think of him as my guardian angel. Though he's more like the devil. Oh well. Doesn't matter anyway.

So many reasons to smile... but really, is it July yet?

21.02

Nod în gât. Cum se întâmplă viața asta... fix pe dos.

Uneori, ca în zilele astea, îmi aduc aminte cine am fost și cum era.

Îmi făceam temele la fizică ascultând Vivaldi sau Metallica până noaptea târziu. Îmi făceam planuri despre cum va fi când va fi. Și urma să fie perfect, cu omul meu perfect. Uite că nu e.

Vin peste mine povești cu arici, cu omul meu perfect, cu mine mereu imperfectă și mereu în panică, cu fricile noastre nespuse, cu distanța, apoi cu atâtea drumuri de București și de Cluj de-a lungul anilor fără ca vreunul din noi să fi știut sau să fi spus ceva... Și acum asta. Acum știu, abia acum știu ce ar fi trebuit să știu. Deși îl văd fericit și împlinit, așa cum merită să fie.

"și da, cumva în situația în care sunt, și mai matur cu 10 ani, încă cumva pot să zic că ceva din mine încă te iubește :)

și mi-ar fi plăcut să îți zic naibii astea face to face

da mama mă-sii"

Bun. Și cum faci să îi spui că pleci... fără să te rupi în bucăți mii și mii? La-di-da.

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?

17,07

Am rămas înzăpeziți pe un drum forestier undeva pe lângă Mărișel. Am mâncat tone de papanași la Pirați. Și la Vikingi. Am trecut cu bine printr-o chestie dubioasă la mare. Am văzut Metalici, pe domnul Waters, pe SpeakF, Iron și câți or mai fi fost și ne-am distrat și am zis că mai vrem, să mai fie. Mi-a montat mașina de spălat, prize, bucăți de mobilă. Inclusiv pe Carolina. I-am făcut cremă de zahăr ars. Crema aia criminală, cea mai bună dintre toate. A făcut mișto de mine când m-am făcut corporatistă. Mulți ani mai târziu am făcut eu mișto de el când a devenit corporatist. De-a lungul timpului m-a sărbătorit impromptu cu prăjituri, ghiocei, câteodată înghețată, cercei și mai ales albumul despre Andy Warhol. M-a ajutat cu mutatul de cel puțin două ori. I-am adus afiș cu Guinness din Dublin. Și cană. Masa mea de bucătărie a stat la el vreo trei ani jumate. El a citit Papillon, eu doar am văzut filmul. Am fost atâââât de aproape să devenim vecini, până m-am răzgândit eu. Dar i-am dat final approval pentru apartamentul lui. Nici până azi nu știu cum m-a păcălit să mă urc pe motor în cursa aia nebună. Dacă vorbește puțin peltic știu că e foarte obosit. Am făcut picnic în plină iarnă, pe o buturugă în pădure, cu ceai la termos și un pachet de biscuiți și o portocală împărțită frățește. Mereu ne maimuțărim când ascultăm muzică veche. Anii 80 forever. Ne-am ascultat unul altuia frici, panici, povești întortocheate și dureroase.

Și am mers la party-ul ăla crâncen. Depeș mod. Tu deja erai corporatistă. Nu râde! Da. Și am rămas să dorm la tine în noaptea aia. Băusem și nu puteam să conduc. Și trebuia să merg la Termo dimineața devreme. Și când m-am trezit tu dormeai pe burtă, băgată pe sub pernă. Îhî... și mi s-a părut că e cea mai drăgălașă poziție de dormit. Și te-am pupat atunci pe ceafă și tu te-ai foit și ai zis prin somn "Don’t do this, we’re friends". Mă! Cum dracu’ poți să vorbești în engleză în somn?

Fair enough.

hello july

I was given only one life. And almost one third of this life passed by me while I was too busy missing him and feeling guilty and unwanted and let down and trying to mend what had been broken on the inside.

So July, please be good to me this time around.

old habits

O depresie veselă e mai ușor de gestionat decât una tristă. Îmi zice asta ca și când mi-ar împărtăși cine știe ce ultra-mega-super-secret. Oh wait! I’m paying for that so it must be true. Să ne veselim, așadar.

Mie-mi vine să râd. Pe cuvânt. Noroc că e de-adevăratelea și nu am voie să greșesc. Așa că: vorbesc, vărs tot, ascult, urlu, îmi suflu mucii în batistă, mă adaptez, greșesc, mă oftic și a doua zi o iau de la capăt. Cu forța dacă e nevoie.

Încă nu mi-e clar de ce oamenii procedează așa. De ce mint și înșeală și taie în carne vie exact acolo unde au mai tăiat. And get away with it again. Știind că. Sau cum de pot fi buni și răi în același timp. Some sick sense of empowerment?

Și nu înțeleg de ce am lăsat să se întâmple așa. Adică știu de ce, dar nu pricep cum. Because it takes a lot to bring me that low. The lowest of lows. Please abuse me? I am not that person. And I’m not angry, I’m just disappointed.

expect nothing

Because expecting nothing leaves just enough room for anything.

I have introduced myself. You have introduced yourself. This is a very good conversation.

Măsor holul în linie dreaptă de la un perete la celălalt cu pași mici și egali, nici mai repezi și nici mai lenți. Încerc să fac un calcul rapid în minte în timp ce el îmi povestește nimicuri comprimate în fraze scurte. Răspund la întrebări, sunt diplomată, nu torn acid, râd, întreb la rândul meu aceleași nimicuri pentru că așa e politicos. Și mă mir cât de firesc mi se pare totul și cât de aproape îmi sună vocea aia (între timp rezolv și calculul, au trecut cinci ani sau poate au trecut doar patru, dar cu totul se adună exact șapte). Printre toate astea aud un mi-e dor de tine spus ca pe o mântuire. Nu știu ce să spun. Și atunci râd iar. Dar conștientizez că pentru un om care cu greu își verbalizează trăirile, ăsta trebuie să fi fost un moment nu tocmai ușor. Mă opresc în fața oglinzii și rămân acolo minute întregi studiindu-mi șoldurile și buzele. How would you like me now? Îmi vorbește despre planuri de viitor, casă, copii și o viață liniștită in the land of plenty. Râd. Moderate degree of awkwardness. Încerc să-mi amintesc ultima dată când eu și el. Eroare. Îmi vin în minte totuși câteva imagini aranjate alandala în timp, uite că p-astea nu le-am uitat. Le iau pe toate cum vin, nu le analizez, nu le judec, nu caut explicații. All that has been done before. Poate, poate ar trebui să-i mulțumesc. La urma urmei în orice rău există un bine. Și a trecut atât de mult timp încât îmi pare că nu noi am trăit povestea aia ci cu totul alți oameni, care nici măcar n-au existat.

Twinkle twinkle little star, how I wonder

Ce să fie furnicătura asta ne-mai-po-me-ni-tă din suflet și din vârfurile degetelor? Oare am iertat omul care a trimis-o către mine? Și cum anume și când s-a întâmplat? De-a lungul ultimilor ani, să tot fie vreo trei-patru, de atunci am toooot iertat puțin câte puțin până am ajuns aici? Ba fumând câte o țigară și blestemând împreună viața de corporație, ba evitându-ne luni întregi pentru că ne era clar că nu avem ce să ne spunem, ba eu așteptând un umăr din partea cealaltă ca de la un om care mă cunoaște așaaaa de bine și știe precis ce și cum, ba tot eu fugind de umărul care...

Sau ne-am iertat pe rând pentru că la un moment dat ne-am adus aminte cum era să:

avem șaișpe ani și no clue what to do about it except for making plans for when we’re grown ups

ne facem cadouri de ziua mea și a ta, chestii-prostii-fleacuri dar tot mai port inelul ăla pentru că-mi aduce aminte și tu te bucuri când îl vezi

ascultăm muzici dubioase ca să fim cool și dark și să ne integrăm în gașcă

evadăm în vacanțe în locul ăla care pe atunci era fain și cred că și acum mai e deși tu zici că nu

râdem de pisicul tău sperios și tembel și-l ascultăm pe Lenny la tine pe covor și ne imaginăm peste vreo zece ani lucrând la aceeași multinațională, ce fain sună multinațională!

Mda, mă bucură renunțarea asta la încrâncenare. 

matematică

Iulie s-a terminat mult prea înfierbântat și degrabă bronzat. Ba chiar mult prea repede și cumva cam fără sens. Deși am zâmbit mult și la cerere. Și m-a aplaudat juma’ de Vamă. Dar asta e altă poveste.

Iulie s-a terminat în 29. Practic 30 nu a existat pentru că l-am dormit toată ziua, un somn pisicesc pe care ahhh, mon dieu! cât l-am așteptat... iar 31 s-a scurs leeeeent și sec ca o înghețată topită.

Iulie s-a terminat în timp ce goneam spre București, spre nimic adică, sau spre mai bine de 2 ore de întârziere (da, unele lucruri nu se schimbă niciodată, CFR je t’aime à la folie!).

Iulie s-a terminat când am închis ochii pe bancheta din spate și mi-am amintit așa, out of the blue, ce mi-a spus big brother atunci. "Do the math. Și atunci ai să vezi. Dacă dă cu plus, atunci mai încearcă, poate merită. Deși amonavi nu cred. Dar dacă e cu minus, fugi! Oricât de tare ar durea acum. Fugi!"

I couldn't be that mountain

send out for whiskey, baby, send out for gin

scar tissues

Today I was a man. The brave kind. The terrified kind.

I was a scavenger, I was a rapist to my emotions, a judge to my decisions and a soothing teller of my walls.

I was a gentle forgiver.

Then I got back to being a woman. A revelation. A kindness.A happiness.

să strângem din dinți, să oftăm corect

să ne repetăm în gând
de o mie de ori
nu e vina mea
și nici a ta
dar am putea să fim oameni
noi cu noi

până atunci
să învățăm
să iertăm
să ne căutăm



 

all my fingernails are painted

maybe, just maybe,
I should make a habit out of painting my nails decadently crimson red. 

and maybe then
I'd take a deep breath, bite your lip and say hello. 

break my arms around the one I love and be forgiven by the time my lover comes