13.05.

-          Plimbarea de săptămâna trecută prin Old Port. Ba nu, ziua aia întreagă cu în sfârșit e soare și cald în țara astaaaa! Și apoi telefonul neplanificat și plimbarea neplanificată. Și mersul egal. Și două ore fără să ne certăm, new personal record. Chelnerul și terasa-restaurant înconjurată în plastic.

-          Prima dată când nu am mai purtat cizme și haine groase anul ăsta. Apoi inundațiile și parcă niște fulgi de zăpadă. Frumos. Keeps you on your toes.

-          Plâng pe unde apuc, când mi se face să plâng. În metrou, pe stradă, în baie, la bancă, în avion, in față la WeWork sau la telefon cu big boss. Plâng pentru că mi-e dor și pentru că-s singură.

-          Totuși, nu uit să fiu recunoscătoare. Știe DD pentru ce, pentru cine, pentru cum. Doar că mă smiorcăi, mi-e greu.

-          The sinner in me.

-          Un fel de cordon ombilical, bine că nu l-am tăiat, bine că nu m-am desprins de nava mamă. Sau că nu mi-a dat ea drumul.

-          Biroul pe care l-am asamblat eu singură la un 11 noaptea. Dar ce birou frumos...

-          Are you a Christopher or a Christian?

-          Dormitorul meu alb, nedorit de alb și de liniștitor. Ridicol și atât de frumos în același timp... Cu luminițele de pe perete, la care recunosc că am visat mult timp. Mulțumesc, Amazon.

-          Make my bed.

-          Liniștea prea multă.

-          Frigul. Vântul pe care nu-l suport, soarele prea puternic atunci când e.

-          The fear of missing out.

-          Îți place orașul ăsta? Hai să ne mutăm în Toronto. Ridic sprânceana a neîncredere și apoi râdem ca tâmpiții. Nu există loc de verbe la plural. It is what it is.

-          Plimbarea prin Gastown, care mi-a adus aminte de Londra, care mi-a adus aminte de... Exact la un an distanță. Cicatrici peste alte cicatrici.

-          You just don’t care, Vera! You have a long history of not caring! M-au durut cuvintele astea. Sigur, ne-am îmbrățișat apoi și am stat amândouă pe bordura aia și am scos din noi toate frustrările și presiunile de nou imigrant în țara asta. Dar cuvintele alea au rămas în mine și mă dor și acum.

-          Cafea decaf. Ce-am ajuns...

-          Do you want to have the call today? Do you need to talk to a person? I heart Juji.

-          Nenea chinez de la depanneur. Mi-a făcut comandă specială de Dunhill. Prea tari. Eu prea delicată. Am cumpărat totuși un pachet, îl am și acum. Nenea chinez e my bff, îmi place cum se luminează tot când mă vede că intru în magazin și parcă zâmbește cu ochii ăia mici și prietenoși.

-          Veverițe, multe veverițe.

-          S care mă verifică aproape în fiecare zi. O supriză plăcută. Pinky power!

-          On ne se voit jamais! Tanti asta îmi aduce aminte de mama, e la fel de pitică și de autoritară.

-          Nu stau mult, am venit doar să te văd, să mă asigur că ești bine. De fapt ai venit pentru chec și afine la 12 noaptea. De data asta.

-          Again, the fear of missing out. All day, every day.

-          The Office și apoi The Mindy Project. Și Jamie, oh my my...

-          BonjourHi! Deja m-am obișnuit. Eu engleză, ei quebecoasă. Merci! Bye!

-          Morcovi.

-          Depresie, o simt.

-          Un laptop. Două monitoare. Un telefon.

-          Last night in Bucharest.

-          Tu de fapt de ce ai plecat? Nu știu. Nu mai știu. Nu ar fi trebuit să plec. Dar nici să rămân.

26.02

Dacă am zâmbit azi cu gura până la urechi și cu lacrimi în ochi între atâția quebecoși, chinezi, ruși și ahrabi e pentru întâlnirea cu Andy Warhol *heart*. The pope of pop art. O bucată din lucrarea mea de licență, săptămâni de citit literatură de specialitate și de condensat informația cât mai savant în câteva pagini. Pop culture și pop art și postmodernism și wowww I really dig this stuff! Oare pe unde o fi lucrarea mea de licență? Deci da, mai bine de 15 ani mai târziu, când mă așteptam cel mai puțin sau nu mă așteptam deloc. Cutia cu supă era acolo, pe perete, veselă și superficială și eu în fața ei, ca un copil fericit în fața unei cutii cu bomboane. Sunt atât de multe amintiri de atunci și atât de mult timp a trecut că nu-mi vine să cred cum se întâmplă lucrurile. We will meet again.

Și apoi Vasarely, ce surpriză plăcută! Și instant flashback cu ziua aia memorabilă când ne-am trezit că noi în pauza de masă mergem la Muzeul de Artă să vedem niște op art, așa. Eu cu Georgi și Alex, the originals. And one of them is back there, on the wrong continent, how ironic... Și la întoarcere înghețată la cornet de la înghețătăria aia din Mihai Viteazu și omg omg I miss those times so much ... Is it July yet?

În rest... încerc, pe cuvânt că încerc să îmi placă aici. De fapt cred că îmi place, doar că e prea pustiu. Încerc să nu mă gândesc prea mult (deși damn you LinkedIn for reminding me! - sau aaaa abia acum am văzut, ai un tatuaj pe mână! e un arici, nu? vaai dar ce drăguț e! dar de ce tocmai un arici?). Back at it again with the online shopping spree. Gotta love my job. Though I never really left. Și cumva cred că aștept să revină #tempguy deși ayyy Dios mio! that is gonna suck ever more that it already does. And as fucked up as it might sound, I tend to think of him as my guardian angel. Though he's more like the devil. Oh well. Doesn't matter anyway.

So many reasons to smile... but really, is it July yet?

03.05

Momentul ăla când primeşti rezervarea şi îţi îngheaţă sângele şi lumea se opreşte în loc câteva secunde. Pentru că a rămas prea puţin timp. Pentru că ştii exact câte luni zile ore mai ai până o să moară o bucată din tine.

25.04

Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie. 

Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva. 

Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.

Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.

28.03

Răbdare și tutun. Tantrums and rapture.

Mă tot uit la biletele de avion, le mai verific o dată și încă o dată, le pipăi, le scap din mână, le adun de pe jos și le mai verific o dată. Sunt biletele spre atunci când a fost frumos dar nu ne-am priceput și nici curaj n-a fost. Spre povestea de acum, cu final rapid și atât de previzibil. Acolo e nebunia mea, o să ne amintim de zilele alea și la 90 de ani. E cale de întors, sigur că e, dar cine ar vrea să se întoarcă din drumul ăsta? Doar și iresponsabilii sunt oameni, nu?

Apoi back to reality, biletul de avion fără dată de întoarcere, sortat-împărțit-împachetat boarfele de trebuință, făcut pace cu mine și probabil eșuat la asta, tras aer în piept și început viață nouă în țară nouă cu oameni noi și planuri noi. Eu singură. A doua jumătate din viață. 

Uneori filmele se întâmplă. Sau măcar câteva scene. Mda. Păcat.

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?

16.08

Despre cum se transformă situațiile, lucrurile, locurile, oamenii.

Pe când mă lamentam așa tacit că au uitat kebecii de mine (și tocmai după ce M. îmi ținuse o prelegere la el în birou, încheind apoteotic cu un oftat și un Tu nu trebuie să te bați cu toată lumea!), m-am trezit cu plicul. Fix după doi ani. Și așteptarea s-a transformat în panică-panică-panică.

Nerăbdarea s-a transformat în is it really happening? Știu că atunci nu-mi doream decât să fug.

Ba chiar și un David s-a transformat în altul. Și mă bucur de descoperirea asta târzie, pe care recunosc că am ocolit-o prea mult timp.

Biroul meu a devenit un soi de turn de control. Câteodată e fain. De multe ori simt că fac implozie.

Acasă a devenit un loc mai mare, dar străin, care nu miroase a mine și nu e impregnat cu amintiri.

Șatenul închis - trademark - a devenit o coamă arămie și sălbatică. La fel de greu de stăpânit, dar mai veselă parcă. M-am deschis iar.

Liniștea aia care a venit atât de greu și tot binele s-au transformat în furie. La fel și iubirea. Și nu au trecut decât câteva luni de când am deschis ușa în marțea aia care de fapt a fost o sâmbătă. 

14.12

Warm & fuzzy & blurry & crystal clear altogether.

But sooner or later this will end.

22. 10

Acolo, la intersectia lu' Lexington cu 42nd, s-au pupat doi oameni.

18.08

Când lucrurile se întâmplă frumos pentru că aşa trebuie să fie, ele se termină cu: interviu de câteva zeci de secunde, apoi "Your visa is waiting for you!"

Sau "Zece ani de du-te vino", cum zice M.

Ihî. Zece ani. Mari şi laţi.

*******

You're my bright side and my dark side.

11.07

I made it through today. Good day. Appy-bday. Considering.

- Pisi, tu ce ai face dacă ai putea să dai timpul înapoi cu 10 ani?
- Exact aceleași alegeri. Exact aceleași greșeli. Dar m-aș bucura poate mai mult și mai altfel de alegerile alea. Sau de greșeli. 

And the song, the pretty little birthday song:

19.05

(apare pe trei sferturi de monitor) Eu vreau să-mi spui ce căciulă port eu! Te rog.

Ăăăă... pff.. ăăăăă... elf? Elf! Porți căciulă de elf! Tiiiii ce frumos îți stă cu căciulă de elf! 

(îi șoptește lu tacsu la ureche) Veve nu e chiar așa de prafțăndări cum credeam. A ghicit!

(stă îmbufnat pe un colț de fotoliu, în timp ce eu și tacsu purtăm discuții savante laptop-to-laptop despre nimic)

Christian, de ce ești supărat?

(își încrucișează brațele pe piept și se încruntă) Pentru că eu vreau!

Ce vrei?

Eu vreau să joci tenis cu mine!

Dar eu nu știu să joc tenis la fel de bine ca tine.

Eu vreau să stai cu mine pe teren. Cristi și prăpă sunt părinți și trebuie să stea pe albastru unde stau părinții. Eu vreau să joci tenis cu mine, să fim un copil și o mătușă.

unexplained technical issues; swollen lip; emotional rollercoaster; obsedată și nebună; un pui de pin de la GM pe care îl voi planta la toamnă sau măcar așa a promis; încercat să fie bine pentru toți; entorsă mama dar eu departe și degeaba deci panică și draci; mâțul prietenos de pe casa scării; haine cu două numere mai mici - chestie care deja nu mai e amuzantă ci începe să mă îngrijoreze; N. sunat suspect de des și-mi aduce aminte de vocea lui tata - poate pentru că-s frați; alergat și nu prea pentru că ploaie; ascultat bulșiturile tuturor și din nou încercat să fie bine pentru toată lumea; un an de la DM, ce repede a trecut și ce încet; ce bine ar fi dacă n-aș mai fi deloc. miidor.

05.05

"Da, și eram așa un pic la cuțite și am trântit portiera. Na, să sufere!"

Vorbește, vorbește de două ore și încă mai sunt muuulte de spus.
Am făcut un pas spre ea. Alejandra. Hello. Mi-a lipsit. Ole!

26.03

Zaha Hadid e foarte tare, e călare pe val, e printre cele mai apreciate-căutate-proslăvit arhitecturese din lume. Împinge granițele formelor și lasă muuult loc de interpretări extraterestre (deh, feminismul când te-apucă…!), trântește – absolut întâmplător, desigur - un stadion în formă de vagin taman în Qatar, o țară majoritar musulmană, și aproape stârnește un nou jihad pe-acolo. De pamplezir. Cred că de fapt doamna se distrează copios. Mă rog, fiecare cu stolul propriu. Mie mi-e tare simpatică.

06.03

De învățat. Despre cum să primești, despre cum să dai și mai ales despre cum să nu renunți.

09.01

Despre anul ăsta care a trecut sunt multe de zis. M-a îmbătrânit, m-a trecut prin toate stările, m-a stors de puteri și mi-a dat șuturi în fund, m-a făcut să mă ridic doar cât să iau niște hotărâri și să trasez un plan. Sau să merg la concertele alea pe care o să le povestesc nepoților. Sau să fac alte treburi care nu-s deloc de povestit nepoților.

A fost frumos și trist. Bine că s-a terminat. Bine că a început altul.

08.12

Câteodată--doar câteodată și numai dimineața devreme când nu știu de unde să mai adun resurse pentru încă o zi--mai arunc cu răutăcisme. Pentru că nu-i corect să duc singură toată durerea asta mută și tot eu să fiu toată numai o veselie și un spirit, aici nu e pâine și circ. Pentru că partea adversă se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că după ce a consumat cam tot ce era bun în mine a început să mă arunce la gunoi puțin câte puțin. Nu-i corect. So sometimes I snap and I fight back. Numai că strategia nu-i bună, adrisantul nu se lasă rănit. Tare ca piatra. I guess the one who makes you the happiest also makes you the saddest. And still, you carry on loving the one. Because he, of all people, is the one. (Dadada, clișeu, știu!)

The downside of this e că mă devalorizez, cum zicea Vera mare. Nici nu mai am răbdare să închid ochii și să aștept să treacă.

Așa...

Pe lângă sărbătorile cu forța se întâmplă și socializatul (supraviețuitul) cu restul oamenilor, tot cu forța. Azi-noapte făceam analiza comparativă și absolut subiectivă a hypermarketurilor din oraș și metro area. Între niște nasturi descheiați cu dinții și o reducție de vin. Ba parcă și ceva trufe cu eclats de framboise. Oooșaaan conduce detașat. 

07.12

Sărbătorile cu forța decurg satisfăcător spre prost, uneori.
Am ars o tavă cu muffins (care nu-s brioșe). Apoi încă o tavă. Apoi am dat în foc o oală cu vin fiert. Who does that??
Am probat un miliard de rochii și în final am luat-o pe cea mai scumpă și mai kitschoasă. Ba nu, hidoasă. Doar din rușine față de vânzătoarea care a stat după fundu meu 4 ore până să mă hotărăsc. Să vină crismăs-party cu corporația așadar!
E fain să fii superficial. Mai vreau.

01.12

Nimic nu mai e la fel. Nimic nu se mai simte la fel.
Dar anul ăsta o să mă bucur de Crăciun cu forța, dacă altfel nu se poate.
O să fiu în continuare pisăloagă și bună de nimic. O să trec prin fiecare atac de panică și apoi o să mai pun un glob în brad. D-ăla roșu și kicios. Pentru că un an în care am decăzut de la fericire la umilință nu poate fi sărbătorit decât așa. Cu forța!

19.11

Poți să-ți dai jos toate zidurile, să rămâi în curu' gol și tot nu e destul.
And still I can hear you talk and you feel like home.