Despre cum se transformă situațiile, lucrurile, locurile, oamenii.
Pe când mă lamentam așa tacit că au uitat kebecii de mine (și tocmai după ce M. îmi ținuse o prelegere la el în birou, încheind apoteotic cu un oftat și un Tu nu trebuie să te bați cu toată lumea!), m-am trezit cu plicul. Fix după doi ani. Și așteptarea s-a transformat în panică-panică-panică.
Nerăbdarea s-a transformat în is it really happening? Știu că atunci nu-mi doream decât să fug.
Ba chiar și un David s-a transformat în altul. Și mă bucur de descoperirea asta târzie, pe care recunosc că am ocolit-o prea mult timp.
Biroul meu a devenit un soi de turn de control. Câteodată e fain. De multe ori simt că fac implozie.
Acasă a devenit un loc mai mare, dar străin, care nu miroase a mine și nu e impregnat cu amintiri.
Șatenul închis - trademark - a devenit o coamă arămie și sălbatică. La fel de greu de stăpânit, dar mai veselă parcă. M-am deschis iar.
Liniștea aia care a venit atât de greu și tot binele s-au transformat în furie. La fel și iubirea. Și nu au trecut decât câteva luni de când am deschis ușa în marțea aia care de fapt a fost o sâmbătă.
