25.04

Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie. 

Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva. 

Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.

Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.

15.03

La di da!

Chaos, chaos, but always trust your phoenix.

Și? Când pleci? Ochii mari și pulsul crește, nu știu ce răspuns să dau. Adică știu răspunsul, doar că mi-e frică să-l vorbesc, să spun cuvintele, să le aud cum se rostogolesc în aer. Se comprimă timpul, e tot mai mic și mai puțin. Și mai fioros. Nu am planificat nimic, pentru că acum nu știu ce și nu știu unde să planific. Dar îmi tot spun că mai este timp. Până când n-o să mai fie.

Și povestea asta, care se întâmplă și e tot mai reală, mai aproape. Mai frumoasă. mai picată din cer. Aham, trust your phoenix. Then run. Hai odată, aprilie!

08.03

M-am uitat rapid în oglindă si m-am văzut frumoasă. De-adevăratelea. Parcă pentru prima dată după un infinit. Frumoasă. Cu cearcăne, e drept, dar cu sclipirea aia în ochi. Pentru că m-am văzut prin ochii lui, așa cred. Pentru că el, omul care, era chiar acolo. La îndemână. De atins și de pupat. De-adevăratelea. Pentru că azi l-am iubit și mai mult când l-am zărit în ceainărie, în vitrină, cufundat în cartea lui și într-o totală lipsă de armonie cu peisajul cu hipsteri din jur. Pentru că ieri au apărut două inimioare desenate în praful adunat pe un laptop vechi. Am crezut că nu le vezi. 

25.10

Și după ce s-au pupat oamenii ăia doi, și-au văzut fiecare de treburile lor importante până când "let's have dinner". Dar așa. la modul romantic: cu mâncare indiană pe farfurii de plastic, cu vin din pahare de șampanie și cu RockFM în surdină la laptopul corporatist. Și s-au pierdut printre așternuturi și au râs și și-au povestit din pietrele pe care le cară după ei și iar au râs și au făcut mișto de americani, texani, români, mexicani, indieni. Și în timp ce adormeau, oama se gândea cum ni se întâmplă oamenii frumoși și minutele, orele astea grăbite, zăpăcite care te fac să crezi că îți poate fi și bine... chiar dacă pentru o bucățică de timp, irepetabilă.

22. 10

Acolo, la intersectia lu' Lexington cu 42nd, s-au pupat doi oameni.

re: 19. 10

Mmmdeci mai Felipe, copil frumos si anarhist ... pun pariu ca n-a mai alergat nimeni dupa tine la miezul noptii pe Lexington Ave. si nici n-a strigat urlat "Philiiiip, stop right there!" de au intors capetele toti trecatorii. Ihi, si nici eu nu am mai alergat dupa baieti prin NY si n-am strigat dupa ei. Doar pentru ca dupa ce m-ai zapacit de tot in fata hotelului - cand n-am mai putut sa zic decat "Go. Go now or else!" - uitasem sa-ti dau ciocolata si vinul. Romantic NY, I like that.

08.10

10.08

The Good:

 

- The much-needed boars bristle brush - pentru că "perie pentru păr cu păr de mistreț" sună dubios și deja am primit un discurs înlăcrimat despre cât de tare a suferit bietul animal - noroc că-s zen cu forța și nu am ripostat. Încă. Deci am păr frumos, cel mai frumos și mai sănătos. Mulțumiri mistrețului.

 

-  Anarhistul ăla mic și dezertor: "You're a good person" sau "Come to New York - I'll give you an amazing recommendation anywhere. I'll write an essay for you - no joke. You're an amazing writer". Încep să îi explic că nu se poate măi Felipe, I'll have to marry rich first hahahahaha dar ce bine e să-ți gâdile cineva orgoliul...

 

- Copkilul la daycare graduation (p-ăștia de mici îi învață să gradueze) ciripește frumos Oh Kaaanaadaaahh și încă ceva în franceză sau poloneză și seamănă cu taxu când se încruntă și cu mama lui când zâmbește cu toți dinții. Topitor!

 

- Un fel de liniște, un fel de somn, o eliberare care a venit exact când nu mai vedeam nici o ieșire. Thanks, Pushu.

 

- Flori de spin - and if our stories intertwined would have a soundtrack, it would be this one.

 

 

The Bad:

 

- Still drifting, still lost. Câteodată, în continuare adică, mi se face atât de dor încât trec peste toate și trimit un semn. Să știe. Degeaba.

 

- Povestea tatuajului, povestea adevărată pe care acum o știu doi oameni - eu și el, omul care. Degeaba.

 

- Everybody lies.

 

- Oare mai sunt oameni pe lumea asta care se tem de sfârșiturile de săptămână? Sundays are mourning days for all I care. Îhî.

 

- O discuție pe care o tot amân, de care mă tot ascund. Nici nu știu ce să zic, de unde s-o apuc. Pur și simplu n-a fost bine, nu poate să fie.

 

- Niște panică. Multă panică.

 

- Tot cred că e de ajuns să iubești un om no matter what ca să-l faci să fie bine. Asta nu înseamnă că trebuie să fii de acord cu acțiunile lui.

 

The Ugly:

 

- Imaginile pe care le revăd în minte de fiecare dată, care se transformă în balauri. Pe astea nu pot să le pun în sertare și să arunc cheia. Nu mi le pot scoate din cap. Cum poți să faci așa ceva?

 

- Au americanii o vorbă: I dont buy that. Nu cred. N-a îndreptat nimic. Și e sfâșietor să stai pe margine și să nu poți face nimic. E nevoie de mult curaj și hotărâre să schimbi o situație de genul ăsta în care te-ai afundat singur, cu bună știință, pentru atât de mult timp.

27.07

cântec de găsit noaptea

23.07

cântec de acceptat furia și de trăit cu ea cumva

13.07

Noapte, plouă, tună, fulgeră. Printre toate un fel de liniște. Stăm pe The Balcony, fumăm, bem vinul început data trecută. Câteodată vorbim. Cred că amândoi ne luptăm să uităm câte ceva.

28.06

Trust your Phoenix.

22.06

Ce faci după o noapte în care ai ajuns aproape de sfârşit, după o săptămână de coşmar?

Mergi în cimitir. Socializezi cu căţeii, cu paznicul. Freci cu şmirghel crucea de pe mormânt. Vorbeşti nimicuri cu prietena ta care parcă e în transă şi nu conştientizează că o să-şi îngroape un părinte. Îi spui că e mai bine aşa, că o să fie bine. Îi spui că totul e minunat când te întreabă de cearcăne. Torni diluant în vopsea, amesteci, vopseşti, te umpli de negru, râzi ca toanta. La întoarcere socializezi iar cu paznicul, "Domnişoară, se vede că lucraţi în străinătate, aveţi atitudine de străinătate". O fi ştiind el ceva, dar nu tot.

Apoi cumperi două prăjituri, spui un soi de rugăciune în gând şi te pregăteşti de saltul ăla în gol. O să fie bine. Trebuie să fie bine.

11.04

Încă mai găsesc cioburi de sticlă, minuscule, în geantă, în baie, pe covorașul din fața ușii, cred că și pe la birou am dus câteva. În rest no stress, no nada, act like it didn't happen. Easy peasy, nu ca data trecută. Dar nu pot să trec peste secundele alea de furie amestecată cu greață când mi-am dat seama că nu la binele meu mă gândeam. Ci la binele omului care m-a redus la zero zilch nada. Mda. Să-i fie lui bine. Ironically enough he was doing just fine right in the Aloha state. N-a mai fost Nitin să mă întrebe "Fera, you ok?" - n-am înțeles niciodată de ce indienii nu-l pot pronunța pe V como Dios manda - și n-a mai fost nici grupul de suport cu shoturi dubioase și Mi artistul urlând de la microfon Veeeera asta e pentru tineeeeee!. Vera cu V.  A rush of blood. Chiar, unde i-am dispărut pe oamenii ăia? 

12.03

Ajungem să ne credem Dumnezeu și credem că avem dreptul să ne jucăm cu sufletele celorlalți. 
Păi atunci să ne ferească Dumnezeu ăla de-adevăratelea de joaca asta.

10

then as it was, then again it will be


)

11.10

Il y a un an. A durut, da. Câteodată se răzvrăteşte, pulsează, se foieşte pe sub piele. Atunci când. Mai vreau.