28.11

Nu scriu, pentru că mă doare. Sufletul, carnea pe mine, tot. Nu scriu, pentru că mi-e dor. De viața mea așa cum era, de sentimentul de siguranță și independență, de cerul de acasă și de mirosurile de acasă... deși nu am avut un acasă al meu. De el așa cum am crezut că era. De mine, așa cum îmi plăcea să fiu. Nu scriu, pentru că nu mai sunt eu.

Poate trebuie să mă repar înainte să mă întorc. Doar să nu fie prea târziu...

Cică baby steps, one day at a time, small goals și alte bullshituri din astea. Răbdare, dar eu nu mai am. Și nici timp. M-am trezit singură și a nimănui într-o țară de plastic. Dar asta mi-am dorit, nu? Oh well... I guess not. Cine zicea că sunt fearless leader sau femeia de fier?

Deci nu, deocamdată nu scriu despre experiența în Canada.

21.08

Cam totul se reduce la timp acum. Timpul ăla care a mai rămas. Care mi-a mai rămas. 24 de zile cu totul. Și multe boarfe de aranjat în bagaje.

Îmi tot repet, poate-poate îmi intră în cap, că asta e ce mi-am dorit, că m-am jurat că o să plec, că o să fie bine, că de asta am nevoie, că-s o norocoasă de am cerut și primit șansa asta să mă joc de-a phoenixul.

Dar e greu. E cumplit. Doare fiecare zi care se scurge. Și nu pot să nu mă gândesc cum viața ne dă șanse cu repetiție și noi nu știm ce să facem cu ele. Sau ne e frică. Sau preferăm să închidem ochii și să așteptăm să treacă. Șansele, viața.

E greu. Dar nu renunț. Nu de data asta.

Aștept un arici. A promis.

26.07

Airport goodbyes and time conversions. If only.

Not something to look forward to.

17.07

Cu nervii întinși la maxim, cu așa de mult dor, cu răni, cu pierderi grele. Cu spitale, cu avioane, cu responsabilități de om mare. Cu așteptarea asta care mă apasă. Cu timpul puțin care a mai rămas. Cu vina care tot crește în mine. Cu neputința ta de a face ceva, orice. Cu un univers care se încăpățânează să ne treacă prin lecții tot mai grele. Cu niște cuvinte pe care le-am scos din mine cu forța. Pentru că trebuia. Cu lumea care s-a prăbușit peste mine când te-am auzit plângând la telefon. Eu nu sunt așa, nu sunt un șarlatan, nu am vrut să se întâmple așa, nu am vrut să te trec prin asta. Cu mine, îngenuncheată pe mocheta corporației, plângând sec, spunându-ți că o să fie bine, o să fie bine, trebuie să fie bine. Desi nu prea știu cum. 

Mda, cam așa se întâmplă.

Eu tot te iubesc, Vericiule.

14.07

Mi-a rămas un arici mai sus de încheietură. Să pot să-l văd oricând, să mă gândesc la el de tot atâtea ori, să-l mângâi ca atunci când, și apoi să închid ochii și să stau puțin așa, închisă în mine, să aștept să treacă. Greu.

Gândurile. Oprește-le, dacă poți.

You have to fall. When you fall, someone may raise you or walk over you. The experience is beautiful because you fell. Not because they raised you, not because they walked over you – you actually had the sense of abandon in you to fall. 

Timpul. 63 de zile. Două luni și o zi până când zbor sau reset sau moarte sau trecere sau cine mai știe... Nu, nu sunt pregătită. Deci habar n-am ce fac.

20.05

Cât încă mai sunt aici.

*

Știi de Ciopârțilă? Chiar știi?

*

Fiecare la corporația lui, noroc cu tehnologia. Încă îți tremură vocea când vorbești cu mine, știi? Dar cred că tremur și eu pe dinăuntru. Hai să găsim soluții. Hai să. 

*

Cartea pentru ariciul cel mic. Mulțumesc că mă lași să fac asta.

19.05

Mets-toi en quête du miraculeux ♡

*

Ce încâlceală, câtă iubire, ce păcat.

18.05

tattoo sub piele

e exact așa. fiecare cuvânt. arici. tu pentru mine, eu pentru tine. 

16.05

Recunosc că nu te invidiez, n-aș vrea să fiu în locul tău. Și o să ai multe de învățat în perioada asta. Și de la alții, dar mai ales de la tine.

Și plângi ca proasta, dar nici tu nu știi exact de ce. Probabil de panică și de stres și de frica de necunoscut. Sau de frica de eșec. Sau de dorul cuiva. Sau un amestec de toate astea. Mulțumesc, M., că m-ai lăsat să plâng. Tu poți, tu ești capabilă, ai dovedit asta știi bine în ce condiții, o să te descurci! Nu-s de fier, ha ha, ce mișto crede lumea despre mine!

T - 120 și ceva de zile.
fearless my ass

10.05

Nothing happens unless first we dream.

♡

Să nu uiţi asta niciodată. Să visezi. Să-ţi doreşti. Şi să nu-ţi fie frică.

07.05

Să-ți aduci aminte când toate astea nu vor mai fi cu tine.

*

Ultima dată când ai auzit chitara aia, când ți-a vibrat fiecare celulă din corp, când ai trăit fiecare sunet din muzica asta bijuterie. Și saxofonul, ah!

*

Ce mă bucur că ai venit, e plin de prieteni aici!

*

Să știi că trăiesc concertul ăsta și pentru tine!

*

Mulțumesc, Ralu. Mulțumesc, Laci. Mulțumesc că m-ați "adoptat".



.

03.05

Momentul ăla când primeşti rezervarea şi îţi îngheaţă sângele şi lumea se opreşte în loc câteva secunde. Pentru că a rămas prea puţin timp. Pentru că ştii exact câte luni zile ore mai ai până o să moară o bucată din tine.

26.04

Câteodată, câteodată, și și și ...

25.04

Acum trei săptămâni. Sau cum a început și s-a sfârșit totul. Sau viață. Sau camionul cu turtă dulce care s-a oprit pentru puțin în dreptul meu. Puțin, cât să-mi arate cum ar fi fost dacă și cum nu o să fie. 

Acum trei săptămâni coborâsem din avion cu tot cu fluturii din stomac, era o vreme câinoasă, telefonul se trezise și îmi aducea mesaje cu Welcome to London, Vericiule! De-abia aștept să te țin în brațe. Sau așa ceva. 

Cred că am făcut bine. Cred că m-am regăsit puțin pe mine, mi-am regăsit un soi de liniște de care uitasem. Am încuiat bine niște uși și am deschis altele. Și l-am regăsit pe el, mai matur cu zece ani și mai complicat încă pe atât, și mai frumos și cu același zâmbet. Sau m-a regăsit el pe mine? Nu mai știu.

Eu nu vreau să fiu un om rău. Nu știu dacă asta e încă o lecție, nu știu exact ce am de învățat de aici. Ce știu e că în alea câteva zile viața mea s-a schimbat. Așa subtil, parcă invizibil, dar ceva e schimbat. Știu că oamenii se întorc din drum pentru că așa a trebuit să se întâmple. Știu că la 4 dimineața m-am întors din drum să-l mai sărut o dată. Pentru că nu mi-a părut rău nici o secundă. Pentru că era somnoros și avea ochii mici și nu mai știe ce mi-a spus. Nu pleca, nu vreau să pleci. Tu chiar pleci? Știu că unul din cele mai faine lucruri de pe lumea asta e să spui cuiva te iubesc și să ți se răspundă cu aceleași cuvinte. Te iubesc, dincolo de cuvinte. Și dincolo de ani și de situații și de distanțe mai vechi sau mai noi. Dar mai știu că eu nu pot schimba cu nimic lucrurile. Eu nu pot decât să iubesc în continuare, așa frumos și cald cum m-a învățat. să fiu recunoscătoare și să aștept iar camionul ăla cu turtă dulce. Mulțumesc, arici.

28.03

Răbdare și tutun. Tantrums and rapture.

Mă tot uit la biletele de avion, le mai verific o dată și încă o dată, le pipăi, le scap din mână, le adun de pe jos și le mai verific o dată. Sunt biletele spre atunci când a fost frumos dar nu ne-am priceput și nici curaj n-a fost. Spre povestea de acum, cu final rapid și atât de previzibil. Acolo e nebunia mea, o să ne amintim de zilele alea și la 90 de ani. E cale de întors, sigur că e, dar cine ar vrea să se întoarcă din drumul ăsta? Doar și iresponsabilii sunt oameni, nu?

Apoi back to reality, biletul de avion fără dată de întoarcere, sortat-împărțit-împachetat boarfele de trebuință, făcut pace cu mine și probabil eșuat la asta, tras aer în piept și început viață nouă în țară nouă cu oameni noi și planuri noi. Eu singură. A doua jumătate din viață. 

Uneori filmele se întâmplă. Sau măcar câteva scene. Mda. Păcat.

15.03

La di da!

Chaos, chaos, but always trust your phoenix.

Și? Când pleci? Ochii mari și pulsul crește, nu știu ce răspuns să dau. Adică știu răspunsul, doar că mi-e frică să-l vorbesc, să spun cuvintele, să le aud cum se rostogolesc în aer. Se comprimă timpul, e tot mai mic și mai puțin. Și mai fioros. Nu am planificat nimic, pentru că acum nu știu ce și nu știu unde să planific. Dar îmi tot spun că mai este timp. Până când n-o să mai fie.

Și povestea asta, care se întâmplă și e tot mai reală, mai aproape. Mai frumoasă. mai picată din cer. Aham, trust your phoenix. Then run. Hai odată, aprilie!

21.02

Nod în gât. Cum se întâmplă viața asta... fix pe dos.

Uneori, ca în zilele astea, îmi aduc aminte cine am fost și cum era.

Îmi făceam temele la fizică ascultând Vivaldi sau Metallica până noaptea târziu. Îmi făceam planuri despre cum va fi când va fi. Și urma să fie perfect, cu omul meu perfect. Uite că nu e.

Vin peste mine povești cu arici, cu omul meu perfect, cu mine mereu imperfectă și mereu în panică, cu fricile noastre nespuse, cu distanța, apoi cu atâtea drumuri de București și de Cluj de-a lungul anilor fără ca vreunul din noi să fi știut sau să fi spus ceva... Și acum asta. Acum știu, abia acum știu ce ar fi trebuit să știu. Deși îl văd fericit și împlinit, așa cum merită să fie.

"și da, cumva în situația în care sunt, și mai matur cu 10 ani, încă cumva pot să zic că ceva din mine încă te iubește :)

și mi-ar fi plăcut să îți zic naibii astea face to face

da mama mă-sii"

Bun. Și cum faci să îi spui că pleci... fără să te rupi în bucăți mii și mii? La-di-da.

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?

17.01

La di da.

Răbdare și tutun. Încă puțin, foarte puțin.

Au zburat lunile. Între merci, madame, pour votre interet și momentul fuga-fuguța la AM s-au îngrămădit mulți draci și multe frici, dar am ajuns și aici. Încă puțin.

Timișoara de acum e ca o cutie cu bijuterii vechi. Timișoara de atunci a fost ca un plasture smuls prea brutal. Dar e bine că nu au rămas urme! 

Vizitat pe repede înainte câte ceva, revederea cu Daria după 10-11 ani, concluzia că traducerile nu-s pentru oamene ca noi - dar nici noi nu suntem făcute pentru traiul la corporație. Un pic de timp eu cu mine de consumat printre picturi. Ar trebui să fac asta mai des, nu? Măcar să mă ajut să nu uit ce ar fi trebuit să fiu.

***

#lasttime

Crăciunul cu ai mei. Deși e ultimul. Am vizitat trei rânduri de morminte. Tata, Răzvan și bunicii. Cumva Răzvan m-a adus mai aproape de ei și mă re-învață cum e să simți și să știi că aparții unei familii. Și Doamne, ce bine e! Ne sunăm, ne căutam, ne trimitem gânduri bune, ne iubim așa cum știm... adică fără să ne-o spunem. Ne acceptăm, deși  e cam târziu și lucrurile s-au schimbat atât de mult. Asta nu poate fi decât bine, nu? Mulțumesc, Răzvan, pentru lecția pe care ne-ai dat-o. Ne e dor de tine, ne gândim la tine, ești cu noi mereu.

***

Thank you for being so beautiful. 

***

Bite your tongue. Let someone else's demons be someone else's demons, not yours. Even if you love that someone so much, too much. It's their hell, not yours. It's their fault, not yours. And it's not your place to save anyone. All you have to save and protect is your own ass.