05.06

Mda, deci io am o chestie cu mâncarea indiană, am zile în care I’m craving mâncare indiană da’ mi-e și lene, și mereu lenea învinge. Dar mai am și zile în care I’m craving mâncare indiană și nu mi-e lene, așa că mâncarea învinge și mă apuc de gătit. Ieri a fost una din zilele alea, m-a apucat hărnicia și m-am pus pe treabă. Și cum indieneam eu așa de zor mi-am adus aminte de cea mai, cea mai bună mâncare indiană pe care am mâncat-o. La New York. Și automat m-a dus gândul la Felipe și la niște lucruri pe care mi le-a spus atunci, and how he made me feel human again. And important. Even for a little while. Chestie care mai departe mi-a adus aminte cum Chris îmi tot zicea așa randomly în ședințe Thanks for all the good work you’re doing for us, you’re very important! De mă lăsa așa cu un zâmbet tâmp pe față. Aproape să-l cred.

Și m-am gândit apoi cu câtă bucurie am revăzut orașul ăla a doua oară. Ba nu, fericire. Pentru că am fost de-a dreptul fericită să fiu exact în același loc după mai bine de doi ani. Fe-ri-ci-tă, cu lacrimi în ochi.De data asta cu mintea mai liberă, mai sigură pe mine și cu un tatuaj în plus. Cu fruntea sus. Fearless. Știu că o să fie bine, doar e nevoie de un pic de timp să se așeze lucrurile. Daaaaa, e frumos la New York în luna mai. Am tot vrut să-mi scriu despre asta, să nu uit. Și cred că o să fie la fel de frumos și data viitoare, în octombrie. Numai să-mi aduc aminte să am o zi întreagă doar pentru mine. E fain să revezi locuri cu care rezonezi, să revii la ele. Până și apartamentul ăla mi-e drag, de parcă era casa mea. Și e fain să lucrezi cu oameni care te cunosc, ba și cu cei care-s prea noi să te cunoască dar care au auzit deja multe despre tine în lunile cât ai lipsit din peisaj. E bine, e reconfortant cumva. Even the awkward moments, și alea-s reconfortante. Uhm... I think that’s my desk. Și Chris—care de fapt e Christopher și nu Christian așa cum credeam eu—pe care l-am intimidat de mi-e și milă de el. Și stai și explică-i că așa sunt eu, mai sucită, mai introvertită, am un umor ciudat și să aibă răbdare cu mine că io încă mă adaptez, vorba aia, I’m new here, și uneori mă simt ca o extraterestră și dacă vrea să mă ajute cu ceva, păi să facă bine să just be there for me. Prin urmare mă sună aproape în fiecare zi să vadă dacă mai trăiesc și dacă mai ninge în Canada, hahaha. And every conversation is awkward AF. Oh well. Revenind. Zile de NY cu 35 de grade (Hello, summer! You have been missed!) începute dimineața devreme și foarte superficial cu cafea de la Starbucks și kilometri întregi seara și noaptea, pe jos, tot descoperind câte un colț de Manhattan. Flatiron Building de data asta. În toată splendoarea ei. Și Chrysler Building, the pretty pretty one de care nu mă mai satur. Mai vreau, o să mai fie.

Dar până atunci un pic de Cluj și apoi un pic de Denver. Yay. Ironia sorții sau cum s-o numi. Sau perfect timing. Parcă nu pot să cred că peste o lună și un pic o să merg la Cluj. Deși biletele alea le-am cumpărat chiar atunci, adică mi le-a cumpărat S. ca un bun și vechi prieten care este, iar biletele de avion le am încă din aprilie. Parcă nu procesez informația. Mecanisme de apărare, desigur. Sau poate nu mai vreau să trec prin ce am trecut când am ajuns aici. Sau niște denial, habar n-am. Oh well. I’ll deal with that later.

Apropierea de Dorsa, care e un om extraordinar de inteligent și de fain. Și un pic speriat. Încă mă surprinde cât de multe avem în comun, cât de apropiate sunt culturile noastre deși-s atâââât diferite. Discuții care curg lin, plimbări și cafenele. Tourist in my own city, cam așa ceva. Starting to mix in. Poate de asta aveam nevoie, în loc să fiu pe picior de plecare mereu, mai bine să-mi dau o șansă aici. O vreme. Ziceam că eu plec, eu nu rămân aici, că nu mă regăsesc aici, dar tot cumpăr chestii pentru casă. Ba chiar mi-am instalat și minunatul de AC, nu știu exact de ce. Cred că inconștient vreau liniște și stabilitate. Sau mă ajută să nu mă mai gândesc la toate prin câte am trecut.

Dolce far niente-ing.

Give yourself a break.

True story.

13.05.

-          Plimbarea de săptămâna trecută prin Old Port. Ba nu, ziua aia întreagă cu în sfârșit e soare și cald în țara astaaaa! Și apoi telefonul neplanificat și plimbarea neplanificată. Și mersul egal. Și două ore fără să ne certăm, new personal record. Chelnerul și terasa-restaurant înconjurată în plastic.

-          Prima dată când nu am mai purtat cizme și haine groase anul ăsta. Apoi inundațiile și parcă niște fulgi de zăpadă. Frumos. Keeps you on your toes.

-          Plâng pe unde apuc, când mi se face să plâng. În metrou, pe stradă, în baie, la bancă, în avion, in față la WeWork sau la telefon cu big boss. Plâng pentru că mi-e dor și pentru că-s singură.

-          Totuși, nu uit să fiu recunoscătoare. Știe DD pentru ce, pentru cine, pentru cum. Doar că mă smiorcăi, mi-e greu.

-          The sinner in me.

-          Un fel de cordon ombilical, bine că nu l-am tăiat, bine că nu m-am desprins de nava mamă. Sau că nu mi-a dat ea drumul.

-          Biroul pe care l-am asamblat eu singură la un 11 noaptea. Dar ce birou frumos...

-          Are you a Christopher or a Christian?

-          Dormitorul meu alb, nedorit de alb și de liniștitor. Ridicol și atât de frumos în același timp... Cu luminițele de pe perete, la care recunosc că am visat mult timp. Mulțumesc, Amazon.

-          Make my bed.

-          Liniștea prea multă.

-          Frigul. Vântul pe care nu-l suport, soarele prea puternic atunci când e.

-          The fear of missing out.

-          Îți place orașul ăsta? Hai să ne mutăm în Toronto. Ridic sprânceana a neîncredere și apoi râdem ca tâmpiții. Nu există loc de verbe la plural. It is what it is.

-          Plimbarea prin Gastown, care mi-a adus aminte de Londra, care mi-a adus aminte de... Exact la un an distanță. Cicatrici peste alte cicatrici.

-          You just don’t care, Vera! You have a long history of not caring! M-au durut cuvintele astea. Sigur, ne-am îmbrățișat apoi și am stat amândouă pe bordura aia și am scos din noi toate frustrările și presiunile de nou imigrant în țara asta. Dar cuvintele alea au rămas în mine și mă dor și acum.

-          Cafea decaf. Ce-am ajuns...

-          Do you want to have the call today? Do you need to talk to a person? I heart Juji.

-          Nenea chinez de la depanneur. Mi-a făcut comandă specială de Dunhill. Prea tari. Eu prea delicată. Am cumpărat totuși un pachet, îl am și acum. Nenea chinez e my bff, îmi place cum se luminează tot când mă vede că intru în magazin și parcă zâmbește cu ochii ăia mici și prietenoși.

-          Veverițe, multe veverițe.

-          S care mă verifică aproape în fiecare zi. O supriză plăcută. Pinky power!

-          On ne se voit jamais! Tanti asta îmi aduce aminte de mama, e la fel de pitică și de autoritară.

-          Nu stau mult, am venit doar să te văd, să mă asigur că ești bine. De fapt ai venit pentru chec și afine la 12 noaptea. De data asta.

-          Again, the fear of missing out. All day, every day.

-          The Office și apoi The Mindy Project. Și Jamie, oh my my...

-          BonjourHi! Deja m-am obișnuit. Eu engleză, ei quebecoasă. Merci! Bye!

-          Morcovi.

-          Depresie, o simt.

-          Un laptop. Două monitoare. Un telefon.

-          Last night in Bucharest.

-          Tu de fapt de ce ai plecat? Nu știu. Nu mai știu. Nu ar fi trebuit să plec. Dar nici să rămân.

26.02

Dacă am zâmbit azi cu gura până la urechi și cu lacrimi în ochi între atâția quebecoși, chinezi, ruși și ahrabi e pentru întâlnirea cu Andy Warhol *heart*. The pope of pop art. O bucată din lucrarea mea de licență, săptămâni de citit literatură de specialitate și de condensat informația cât mai savant în câteva pagini. Pop culture și pop art și postmodernism și wowww I really dig this stuff! Oare pe unde o fi lucrarea mea de licență? Deci da, mai bine de 15 ani mai târziu, când mă așteptam cel mai puțin sau nu mă așteptam deloc. Cutia cu supă era acolo, pe perete, veselă și superficială și eu în fața ei, ca un copil fericit în fața unei cutii cu bomboane. Sunt atât de multe amintiri de atunci și atât de mult timp a trecut că nu-mi vine să cred cum se întâmplă lucrurile. We will meet again.

Și apoi Vasarely, ce surpriză plăcută! Și instant flashback cu ziua aia memorabilă când ne-am trezit că noi în pauza de masă mergem la Muzeul de Artă să vedem niște op art, așa. Eu cu Georgi și Alex, the originals. And one of them is back there, on the wrong continent, how ironic... Și la întoarcere înghețată la cornet de la înghețătăria aia din Mihai Viteazu și omg omg I miss those times so much ... Is it July yet?

În rest... încerc, pe cuvânt că încerc să îmi placă aici. De fapt cred că îmi place, doar că e prea pustiu. Încerc să nu mă gândesc prea mult (deși damn you LinkedIn for reminding me! - sau aaaa abia acum am văzut, ai un tatuaj pe mână! e un arici, nu? vaai dar ce drăguț e! dar de ce tocmai un arici?). Back at it again with the online shopping spree. Gotta love my job. Though I never really left. Și cumva cred că aștept să revină #tempguy deși ayyy Dios mio! that is gonna suck ever more that it already does. And as fucked up as it might sound, I tend to think of him as my guardian angel. Though he's more like the devil. Oh well. Doesn't matter anyway.

So many reasons to smile... but really, is it July yet?

28.11

Nu scriu, pentru că mă doare. Sufletul, carnea pe mine, tot. Nu scriu, pentru că mi-e dor. De viața mea așa cum era, de sentimentul de siguranță și independență, de cerul de acasă și de mirosurile de acasă... deși nu am avut un acasă al meu. De el așa cum am crezut că era. De mine, așa cum îmi plăcea să fiu. Nu scriu, pentru că nu mai sunt eu.

Poate trebuie să mă repar înainte să mă întorc. Doar să nu fie prea târziu...

Cică baby steps, one day at a time, small goals și alte bullshituri din astea. Răbdare, dar eu nu mai am. Și nici timp. M-am trezit singură și a nimănui într-o țară de plastic. Dar asta mi-am dorit, nu? Oh well... I guess not. Cine zicea că sunt fearless leader sau femeia de fier?

Deci nu, deocamdată nu scriu despre experiența în Canada.

26.07

Airport goodbyes and time conversions. If only.

Not something to look forward to.

14.07

Mi-a rămas un arici mai sus de încheietură. Să pot să-l văd oricând, să mă gândesc la el de tot atâtea ori, să-l mângâi ca atunci când, și apoi să închid ochii și să stau puțin așa, închisă în mine, să aștept să treacă. Greu.

Gândurile. Oprește-le, dacă poți.

You have to fall. When you fall, someone may raise you or walk over you. The experience is beautiful because you fell. Not because they raised you, not because they walked over you – you actually had the sense of abandon in you to fall. 

Timpul. 63 de zile. Două luni și o zi până când zbor sau reset sau moarte sau trecere sau cine mai știe... Nu, nu sunt pregătită. Deci habar n-am ce fac.

16.05

Recunosc că nu te invidiez, n-aș vrea să fiu în locul tău. Și o să ai multe de învățat în perioada asta. Și de la alții, dar mai ales de la tine.

Și plângi ca proasta, dar nici tu nu știi exact de ce. Probabil de panică și de stres și de frica de necunoscut. Sau de frica de eșec. Sau de dorul cuiva. Sau un amestec de toate astea. Mulțumesc, M., că m-ai lăsat să plâng. Tu poți, tu ești capabilă, ai dovedit asta știi bine în ce condiții, o să te descurci! Nu-s de fier, ha ha, ce mișto crede lumea despre mine!

T - 120 și ceva de zile.
fearless my ass

03.05

Momentul ăla când primeşti rezervarea şi îţi îngheaţă sângele şi lumea se opreşte în loc câteva secunde. Pentru că a rămas prea puţin timp. Pentru că ştii exact câte luni zile ore mai ai până o să moară o bucată din tine.

28.03

Răbdare și tutun. Tantrums and rapture.

Mă tot uit la biletele de avion, le mai verific o dată și încă o dată, le pipăi, le scap din mână, le adun de pe jos și le mai verific o dată. Sunt biletele spre atunci când a fost frumos dar nu ne-am priceput și nici curaj n-a fost. Spre povestea de acum, cu final rapid și atât de previzibil. Acolo e nebunia mea, o să ne amintim de zilele alea și la 90 de ani. E cale de întors, sigur că e, dar cine ar vrea să se întoarcă din drumul ăsta? Doar și iresponsabilii sunt oameni, nu?

Apoi back to reality, biletul de avion fără dată de întoarcere, sortat-împărțit-împachetat boarfele de trebuință, făcut pace cu mine și probabil eșuat la asta, tras aer în piept și început viață nouă în țară nouă cu oameni noi și planuri noi. Eu singură. A doua jumătate din viață. 

Uneori filmele se întâmplă. Sau măcar câteva scene. Mda. Păcat.

15.03

La di da!

Chaos, chaos, but always trust your phoenix.

Și? Când pleci? Ochii mari și pulsul crește, nu știu ce răspuns să dau. Adică știu răspunsul, doar că mi-e frică să-l vorbesc, să spun cuvintele, să le aud cum se rostogolesc în aer. Se comprimă timpul, e tot mai mic și mai puțin. Și mai fioros. Nu am planificat nimic, pentru că acum nu știu ce și nu știu unde să planific. Dar îmi tot spun că mai este timp. Până când n-o să mai fie.

Și povestea asta, care se întâmplă și e tot mai reală, mai aproape. Mai frumoasă. mai picată din cer. Aham, trust your phoenix. Then run. Hai odată, aprilie!

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?

17.01

La di da.

Răbdare și tutun. Încă puțin, foarte puțin.

Au zburat lunile. Între merci, madame, pour votre interet și momentul fuga-fuguța la AM s-au îngrămădit mulți draci și multe frici, dar am ajuns și aici. Încă puțin.

Timișoara de acum e ca o cutie cu bijuterii vechi. Timișoara de atunci a fost ca un plasture smuls prea brutal. Dar e bine că nu au rămas urme! 

Vizitat pe repede înainte câte ceva, revederea cu Daria după 10-11 ani, concluzia că traducerile nu-s pentru oamene ca noi - dar nici noi nu suntem făcute pentru traiul la corporație. Un pic de timp eu cu mine de consumat printre picturi. Ar trebui să fac asta mai des, nu? Măcar să mă ajut să nu uit ce ar fi trebuit să fiu.

***

#lasttime

Crăciunul cu ai mei. Deși e ultimul. Am vizitat trei rânduri de morminte. Tata, Răzvan și bunicii. Cumva Răzvan m-a adus mai aproape de ei și mă re-învață cum e să simți și să știi că aparții unei familii. Și Doamne, ce bine e! Ne sunăm, ne căutam, ne trimitem gânduri bune, ne iubim așa cum știm... adică fără să ne-o spunem. Ne acceptăm, deși  e cam târziu și lucrurile s-au schimbat atât de mult. Asta nu poate fi decât bine, nu? Mulțumesc, Răzvan, pentru lecția pe care ne-ai dat-o. Ne e dor de tine, ne gândim la tine, ești cu noi mereu.

***

Thank you for being so beautiful. 

***

Bite your tongue. Let someone else's demons be someone else's demons, not yours. Even if you love that someone so much, too much. It's their hell, not yours. It's their fault, not yours. And it's not your place to save anyone. All you have to save and protect is your own ass. 

16.08

Despre cum se transformă situațiile, lucrurile, locurile, oamenii.

Pe când mă lamentam așa tacit că au uitat kebecii de mine (și tocmai după ce M. îmi ținuse o prelegere la el în birou, încheind apoteotic cu un oftat și un Tu nu trebuie să te bați cu toată lumea!), m-am trezit cu plicul. Fix după doi ani. Și așteptarea s-a transformat în panică-panică-panică.

Nerăbdarea s-a transformat în is it really happening? Știu că atunci nu-mi doream decât să fug.

Ba chiar și un David s-a transformat în altul. Și mă bucur de descoperirea asta târzie, pe care recunosc că am ocolit-o prea mult timp.

Biroul meu a devenit un soi de turn de control. Câteodată e fain. De multe ori simt că fac implozie.

Acasă a devenit un loc mai mare, dar străin, care nu miroase a mine și nu e impregnat cu amintiri.

Șatenul închis - trademark - a devenit o coamă arămie și sălbatică. La fel de greu de stăpânit, dar mai veselă parcă. M-am deschis iar.

Liniștea aia care a venit atât de greu și tot binele s-au transformat în furie. La fel și iubirea. Și nu au trecut decât câteva luni de când am deschis ușa în marțea aia care de fapt a fost o sâmbătă. 

23.07

Balayage. Sigur o să-mi pară rău după aia. Sau poate nu?

Mutaj. Oh boy, oh boy, parcă nu mai am stare!

Vizaj. Cu panicaj și beaucoup de înfuriaj. Oare și eu tot așa o să ajung?

Stresaj cu lacrimaj la cooperativă. Se reolvă o situație dar nu-i nimic, imediat găsim altceva de care să ne plângem și să bitchaj..

Clacaj.

Între timp viața continuă să fie în altă parte.

01.03

Mmmmdeci io când am început să emigrez de-adevăratelea (pentru că e o diferență de la wishing-ul din 2006/7 la doing-ul din 2013), tot procesul dura cam doi ani. Iaca imediat se fac doi ani și eu tot aici, ba chiar cică să mă aștept la încă pe atât și chiar mai mult. Oh well. Măcar pot să mă laud că mereu iau decizii foarte bune, dar absolut niciodată la momentul potrivit.

Între timp Hello, March!, ce mă bucur că ai revenit. Vorba aia, te-aștept ca și când. De exemplu ca și când peste câteva zile mi-ar suna la ușă el, omul care, și i-aș sări direct în brațe și l-aș smotoci și l-aș trosoni como Dios manda. 

Mai departe de atât mi-e și frică să mă gândesc. 

21.03

Cuba, Varadero. Je veux. Patience, patience.

Flu buddies. Seriously?

02.02

Maimuța drăgălașă crește, deja face figuri și eu sunt prinsă tot aici-șa în virtual.

-         - La mulți ani, Christian!

-        -  Nnnuu vreau la mulți ani!

-        -  Vrei să-ți cânt happy birthday? Cum mi-ai cântat tu mie anul trecut, vrei? Sau bon anniversaire, mes voeux les plus sincères?

-        -  Non non non, je ne veux pas happy birthday!

-        -  Dar ce vrei? Baloane?

-        - Eu vreaaauu să am trei ani! Și tu ești în calculator! Și acolo nu poți să bei suc de portocale!

21.01

Oare cum eram când eram eu sigură pe mine? Știu că s-a întâmplat asta la un moment dat, dar nu mai țin minte când și cum era. Aseară vorbeam cu un om pe care nu-l cunosc dar de care mă leagă o idee, o așteptare. Vorbeam cu o oamănă, îmi jucau degetele pe tastatură tot explicând proceduri,  punând întrebări, dând răspunsuri multe-multe, încurajând (ah! ce-mi place să încurajez lumea, cred că am fost cir-lidăr într-una din viețile anterioare!). Foarte lacrimogen momentul, de altfel. Dar și revelator. Mi-am dat seama că de fapt habar n-am ce fac. Fără sa ma panichez, fără să simt că vreau să dau înapoi. Habar n-am. Atât.

09.12

De adormit.
Dar și de trezit?
De multe ori nu mai vreau să, nu mai simt că pot să. Deși am stabilit că eu nu am probleme, doar mofturi.
Totuși în fiecare dimineață întind strategic fondul de ten și pictez două dungi negre pe pleoape ca să arăt a om funcțional, nu a zombie. So very 60s of me.


Sigur nu s-a terminat aici. Trebuie să fie ceva care să aibă sens dincolo de toate.


 

23.11

"Mă calci pe nervi" m-a trimis direct la spital azi. E ușor să arunci cu niște vorbe, să tai cu ele. I should know. E ușor să te descotorosești de ceva, de cineva. Dar cum rămâne cu oamenii pe care îi rănești iremediabil și care-și fac griji și se macină până nu mai rămâne nimic din ei? Oh well.

Cică să stau în pat și să mă gândesc la lucruri plăcute.

Să vedem.

Am primit chitanța din Qbq. Hârtie reciclată, drăgut, scurt și la obiect. Nu știu de ce dar Madame ăsta mă amuză teribil. Distracția e și mai mare când mă gândesc că abia de-acum începe așteptarea. Doi trei patru ani. And I'm not known for my patience. Or for getting any younger.

A. se mută înapoi la Cluj. Yeey! O să fie bine.

Am ajuns să visez Trello cards, jur. E bună ideea și e fain să tot muți cardurile dintr-o parte în alta dar se duce naibii toată creativitatea.
- Și? Azi ce faci? 
- Păi mi-am planificat să fiu creativ/ă de la 10 la 12.  
- Să facem un card pentru asta.