Copiii mei sunt cei mai frumoși și cei mai cool și cei mai toleranți.
Nu sunt homofobi.
Știu să fie
discreți. Grupul ăsta compact de temperamente de toate felurile e atât de
disfuncțional încât în mod normal nu ar fi trebuit să reziste în timp.
Și totuși.
Aseară am primit
niște lecții despre iubirea dintre și
pentru oameni.
Am văzut gesturi
tandre și licurici în ochi. Un el și
încă un el. Ei împreună, doi oameni
care se iubesc, punct.
Am stat în frig, pe marginea apei, și am fumat ca un turc. Și
am băut. Și-mi doream să mă arunc în apa aia rece și să nu mai ies de-acolo. In
my semi-empire, flimsy dress. M-am lăsat îmbrățișată si pupată pe frunte ca un
copil care a greșit. Boss, noi știm prin
ce treci. You’re the coolest, nicest, most human person. No one should do that
to you. Știi că suntem aici. Ești cu noi.
I’ve been crying so
much that I feel like my eyes are going to melt. I feel like my entire self is
going to melt. And panic attacks… re-helloooo panic attacks and uneven
breathing! How can you stay across the street and not want to see me? How can
you stay so close and not scream for me?
I’m a good person. I just wish I’d do this every now and then.
