21.02

Nod în gât. Cum se întâmplă viața asta... fix pe dos.

Uneori, ca în zilele astea, îmi aduc aminte cine am fost și cum era.

Îmi făceam temele la fizică ascultând Vivaldi sau Metallica până noaptea târziu. Îmi făceam planuri despre cum va fi când va fi. Și urma să fie perfect, cu omul meu perfect. Uite că nu e.

Vin peste mine povești cu arici, cu omul meu perfect, cu mine mereu imperfectă și mereu în panică, cu fricile noastre nespuse, cu distanța, apoi cu atâtea drumuri de București și de Cluj de-a lungul anilor fără ca vreunul din noi să fi știut sau să fi spus ceva... Și acum asta. Acum știu, abia acum știu ce ar fi trebuit să știu. Deși îl văd fericit și împlinit, așa cum merită să fie.

"și da, cumva în situația în care sunt, și mai matur cu 10 ani, încă cumva pot să zic că ceva din mine încă te iubește :)

și mi-ar fi plăcut să îți zic naibii astea face to face

da mama mă-sii"

Bun. Și cum faci să îi spui că pleci... fără să te rupi în bucăți mii și mii? La-di-da.

19.02

La di da...

Ar trebui să scriu o carte. Sau măcar o broșură.

Săptămâna în care am primit viza. Nod în gât, un pic de panică, un pic de tras aer în plămâni, un pic de uau, un pic de fuckfuckfuuuuck!, un pic de o să fie bine. Da, a fost alfel decât mi-am imaginat. Eu am fost altfel, alții au fost altfel. În fine, ne regrupăm noi cumva.


Săptămâna în care s-au adunat cinci ani de când am sărit în acvariul cu rechini.. și între timp am intrat în matrice. Mi-e drag de timpul ăsta, mi-a făcut bine. M-a făcut să am curaj. Să vorbesc mai tare, să stau mai dreaptă, să fac trackere peste trackere, să mă plimb prin NY de nebună, să mă dau cu capul de pereți de frustrare sau să țopăi de fericire. Să nu știu ce să răspund când sunt întrebată șiiii tu de faaapt ce lucrezi?

Aceeași săptămână în care cu un click am dat niște timp înapoi. Și au venit peste mine ca o avalanșă multe, multe cuvinte care au zăcut prea mult timp nespuse. Full circle. London? Maybe. Yes. Yes.


*****

Torrrrontoh? Could it be, could it be?