Cu nervii întinși la maxim, cu așa de mult dor, cu răni, cu pierderi grele. Cu spitale, cu avioane, cu responsabilități de om mare. Cu așteptarea asta care mă apasă. Cu timpul puțin care a mai rămas. Cu vina care tot crește în mine. Cu neputința ta de a face ceva, orice. Cu un univers care se încăpățânează să ne treacă prin lecții tot mai grele. Cu niște cuvinte pe care le-am scos din mine cu forța. Pentru că trebuia. Cu lumea care s-a prăbușit peste mine când te-am auzit plângând la telefon. Eu nu sunt așa, nu sunt un șarlatan, nu am vrut să se întâmple așa, nu am vrut să te trec prin asta. Cu mine, îngenuncheată pe mocheta corporației, plângând sec, spunându-ți că o să fie bine, o să fie bine, trebuie să fie bine. Desi nu prea știu cum.
Mda, cam așa se întâmplă.
Eu tot te iubesc, Vericiule.
No comments:
Post a Comment