04.02

Arici...

Sunt zombie, cu ochii pe știrile de acasă. Fierbe țara, dar fierbe atât de frumos, cu demnitate și cu îndârjire. Sunt mândră de ai mei, aș vrea să fiu acolo, să îndurăm frigul și să ne strigăm revolta împreună ! Cumva mi-e cunoscută starea asta, am mai trecut prin ea acum 27 de ani dar atunci nu înțelegeam, eram prea mică - dar știam că era un moment de cotitură. Atunci era o revoluție eliberatoare, acum e o revoluție morală.

Ariciule... Urmăresc mai ales ce se întâmplă în Piața Victoriei. Și da, mă întreb mereu dacă ești și tu acolo, în mulțimea aia frumoasă. Cum mă întrebam de fiecare dată când ajungeam la București: ești aici? Oare l-ai dus și pe prichindel? Oare sunteți acolo toți trei? Oare am fi dat nas în nas în mulțime dacă aș fi acceptat oferta aia pentru București? Te-ai fi uitat la mine așa cum ai făcut-o atunci? Mi-ai fi spus din nou nu pot să cred că ești aici, lângă mine? Te cunosc, te știu, ești acolo. Te-aș săruta pe frunte și ți-aș spune că sunt mândră și de tine chiar dacă ești hater, că te iubesc și acum și n-am uitat deși încă doare al naibii, că înțeleg, că te înțeleg, că viața-i curvă, că îți mulțumesc că mi te-ai întâmplat, că iar te iubesc cum un hater iubește pe altul, că primesc lecții de la viață și de la oameni chiar și aici, că te visez nopțile chiar și când Alex 6 doarme lângă mine. Universul, ariciule... universul.